Episcopul Chesarie Căpăţână, mare ctitor al Eparhiei Buzăului și Vrancei, vizionar al unității românilor (I)

Mihai SĂLCUȚAN

Anul 2025 este declarat la nivel național Anul Centenar al Patriarhiei Române, prilej și datorie pentru noi de a ne aminti, pentru a-l omagia cu deosebită prețuire pe unul dintre străluciții chiriarhi ai Eparhiei Buzăului și Vrancei, episcopul Chesarie Căpăţână, de la a cărui urcare pe scaunul arhieresc, 5 aprilie 1825, se împlinesc 200 de ani.

Episcopul Chesarie s-a născut în anul 1784 în Bucureşti din părinţi (Efrem și Dragna Căpățână) ce aveau condiție materială modestă și a primit la botez numele Constantin. În anul 1797, la vârsta de 13 ani, a fost încredinţat Episcopului Iosif al Argeşului (Iosif Sevastias, vlădică între 1793-1820), care l-a înscris la şcoala grecească de la Biserica „Domniţa Bălaşa” din București, aflată la acea vreme sub conducerea vestitului dascăl grec Lambru Fotiadis. A studiat apoi la școala de psaltichie a lui Dionisie Fotino, unde a fost coleg cu Anton Pann.

A fost călugărit la Mănăstirea Antim  din București de Episcopul losif al Argeșului și la tunderea în monahism a primit numele de Chesarie, denominație purtată de fostul episcop al Râmnicului (decedat în 1780). În acel așezământ monahal a fost ridicat la treapta de diacon, iar în anul 1820 la cea de iconom, funcție pe care a deținut-o ulterior și la Mitropolia Țării Românești.

Fiind remarcat pentru ascultarea, smerenia și priceperea sa, a fost ales Episcop al Buzăului și hirotonit la 5 aprilie 1825 de către Mitropolitul Grigorie Dascălul. Timp de 21 de ani, până la 30 noiembrie 1846 când a trecut la Domnul, a cârmuit cu devoțiune sfântă biserica, cu multă dragoste pentru poporul cel drept credincios şi cu neostoită strădanie în plan gospodăresc și cultural.

În Cartea de Aur a Eparhiei de la Curbura Carpaților, a cărei primă pagină din istoria sa modernă a fost scrisă în anul 1502 de domnitorul Radu cel Mare al Țării Românești și de Sfântul Nifon Patriarhul Constantinopolului, arhiereul Chesarie este înscris cu păstorire rodnică, cu numeroase fapte bineplăcute lui Dumnezeu, cu apreciere a profunzimii gândirii, a slujirii pilduitoare a Bisericii și a Patriei, ca vizionar al unității românilor cu mult timp înainte ca Principatele Române să înfăptuiască actul istoric de la 24 ianuarie 1859.

Discursul de întronizare al P.S. Chesarie a fost unul memorabil, a atras atenția tuturor datorită referirilor privitoare la Patrie, la  profundele sentimente patriotice exprimate cât se poate de clar. A susținut că este adeptul unirii „multora într-una”, a adresat apeluri  vibrante la trezirea mândriei naţionale, a conştiinţei de neam care este și a unității de credință. A comparat patria cu universul, luat drept exemplu de unitate, și a afirmat că oamenii pe pământ s-au despărțit în decursul istoriei, formând popoare, după „seminție și rudă”. Patria, în viziunea sa, este „cea mai înaltă râvnă omenească”, de aceea cei ce mor pe pământ străin vor să li se aducă rămășițele pământești „în pământul strămoșilor, adică în patrie”. A îndemnat poporul la unire „de la care vine tot binele”, în contrast cu „blestemata neunire de la care au venit toate amărâtele nenorociri ce au lăsat numai morminte”. A exprimat apriat opinia potrivit căreia  pentru români ceasul deșteptării a venit  în anul 1821, arătându-se convins de justeţea cauzei pentru care a luptat revoluționarul Tudor Vladimirescu pe care l-a numit „omul bunătății Domnului”.

Activitatea ulterioară a dovedit că cele declarate la instalarea în scaunul episcopal nu au constituit un patriotism de circumstanţă, că realmente era animat de înalte idealuri pe care a încercat, și a reușit, să le transmită credincioșilor și națiunii, distingându-se ca unul dintre cei mai luminaţi ierarhi și patrioţi ai secolului al XIX-lea. A înțeles, înaintea multora, că în vremea trăirii sale bătuse ceasul Deșteptării Patriei și a întreprins acțiuni concrete de punere în valoare a culturii, spiritualității și istoriei românilor, așezându-le pe temelii trainice, menite a dăinui în timp.

În perioada episcopatului său a desfășurat o intensă activitate administrativ-gospodărească, zeci de lăcaşuri de cult aflate în ruină – mănăstiri, schituri, metocuri, biserici parohiale – au fost rezidite, reparate și zugrăvite, multe cu cheltuială proprie: bisericile mănăstirilor Ciolanu, Rătești, Suzana, Vintilă Vodă, ale schituritor Cislău, Cozieni, Fundătura, Sfântul Gheorghe Pârscov, Săseni și ale multor enorii, devenind un mare ctitor al eparhiei.

Păstor vrednic, a avut permanent grijă de fiii duhovniceşti cărora le-a asigurat lăcaşuri de închinare frumoase și preoţi înzestrați, a fost atent la problemele lor și i-a cercetat personal, i-a hrănit spiritual dându-le cărţi de învăţătură şi le-a adresat părinteşti cuvinte de întărire.

Ucenicul marelui episcop Iosif al Argeşului a ridicat, la rândul său, mulți discipoli şi fii sufleteşti, dintre ei distingându-se ierodiaconul Iosif Naniescu, vrednicul mitropolit de mai târziu al Moldovei.

Neobositul Întâistătător Chesarie are meritul de a fi pus bazele unui învățământ românesc chemat să-l înlocuiască pe cel grecesc, pentru a demonstra că slujbele religioase se pot ține în Limba Română, capabilă să redea înțelesurile Bibliei, chiar și a pasajelor cu încărcătură filosofică subtilă. A intuit pericolul așa zisului modernism adus în țară de tinerii care făcuseră studii în occident și a pus bazele „Școlii naționale de la Buzău”, primul profesor fiind Dionisie Romano, viitorul episcop, promotor al culturii și emancipării neamului, rămas în istorie cu memorabila frază „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor săi”.

Înțelegând importanța educației în pregătirea tinerilor, a întemeiat mai multe şcoli: Şcoala de cântăreți bisericești (1830), Şcoala de zugravi-iconari, sub conducerea pictorului Nicolae Teodorescu (1831), Școala de sculptură bisericească (1833), Seminarul teologic sub directoratul lui Gavriil Munteanu (1836). Pentru constituirea corpului de cadre didactice au fost aduşi cei mai buni profesori, duhovnici şi dascăli din Ţara Românească  care au contribuit la formarea de episcopi, preoţi şi dascăli aleşi, dar şi de pictori renumiţi. Elevilor li se cerea credinţă în Dumnezeu, permanentă rugăciune şi viaţă morală desăvârşită.

Dintre numeroasele fapte de binefacere ale Episcopului Chesarie, se cuvine să amintim modul în care i-a deschis calea spre pictură adolescentului Gheorghe Tattarescu. Acesta, după ce studiase pictura bisericească la Școala de la Episcopia Buzăului, al cărei director era unchiul său, Nicolae Teodorescu, vestit „zugrav de subțire”, și urmase în paralel „Școala de grămătici”, a participat (începând din anul 1833) la executarea picturii interioare a catedralei episcopale, refăcută după deteriorarea gravă produsă de cutremurul de la începutul secolului al XIX-lea. În acel context a fost remarcat de Episcopul Chesarie, care i-a apreciat talentul, seriozitatea și puterea de muncă, l-a ținut minte și, mai târziu, în 1845, l-a recomandat insistent pentru o bursă de studii la prestigioasa școală de arte plastice „Academia di San Luca” din Roma. P.S. Chesarie a dovedit astfel deschidere spre arta plastică modernă (a acelor timpuri), permițând unui zugrav bisericesc ortodox, pentru care hieratismul bizantin era o regulă ce trebuia păstrată, să urmeze studii de pictură religioasă într-o școală apuseană, unde laicizarea artei era tradițională. Sub îndrumarea unor iluștri profesori, pictorul buzoian s-a format în spiritul academismului italian, executând copii după Rafael Sanzio, Bartolomé Estéban Murillo, Salvatore Rosa, Guido Reni și alții. Gheorghe Tattarescu nu l-a dezamăgit pe binefăcătorul său, devenind unul dintre cei mai vestiți și prolifici iconografi români din secolul al XIX-lea, precum și un remarcabil pictor clasic, considerat, de către criticii de artă, „un pionier al neoclasicismului în pictura românească”. Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, „Școala de Arte Frumoase” din București (actuala Universitate Națională de Arte) unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură și ca director al ei în anii 1891–1892. Gheorghe Tattarescu a lăsat lucrări de o mare frumusețe și valoare artistică în peste 50 de biserici din eparhie (Banu, Ciolanu, Rătești), din București (Colțea,  Oțetari, Sf. Spiridon Nou,  Sfântul Nicolae Șelari), Brăila, Craiova, Florești, Giurgiu, Huși, Iași, Măgurele, Stoicănești, în mănăstirile Bistrița, Dâmbovicioara, Negru Vodă.

Pe tinerii C. Deșliu și D. Racoviță, episcopul Chesarie i-a trimis la studii teologice în Grecia, dovedind marea sa grijă pentru pregătirea superioară a viitorilor preoți și folosul de obște al neamului

Începând cu 22 iunie 1834, după decesul mitropolitului Grigorie  Dascălul al Țării Românești și până în anul 1840, când a fost ales noul mitropolit Neofit al II-lea, episcopul Chesarie al Buzăului a fost delegat locțiitor de mitropolit împreună cu ceilalți doi episcopi ai vremii, Neofit al Râmnicului și Ilarion al Argeșului.

(Va urma)