Elevii și profesorii Colegiului „B. P. Hasdeu” din Buzău s-au întâlnit săptămâna trecută cu distinsul critic și istoric de artă Pavel Șușară. A fost pentru a doua oară când acesta trecea pragul prestigiosului colegiu, de data aceasta pentru a vorbi despre unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, Constantin Brâncuși; demersul criticului a pornit de la lucrarea sa „Brâncuși. Un sculptor de la Răsărit”, pentru care a primit aprecieri importante precum Premiul „Brătianu” (Ministerul Culturii) și Premiul „Lucian Blaga” (Academia Română).
După un discurs introductiv al directorului adjunct Anca Florea, în care a evidențiat importanța prezenței unui astfel de intelectual în mijlocul hasdeienilor, Pavel Șușară a preluat scena, transpunând audiența într-o călătorie prin istoria artei, evoluția sculpturii și, mai ales, impactul pe care Brâncuși l-a avut asupra acesteia. Criticul a explicat complexitatea contextului în care a apărut sculptorul Brâncuși, pornind de la premisele istorice ce caracterizau spațiul românesc al secolului al XIX-lea. El a subliniat că noi, ca spațiu cultural, nu aveam o tradiție sculpturală. Aveam pictură bisericească, dar sculptura, ca formă de expresie, era străină rădăcinilor noastre. În acest peisaj al absenței, Brâncuși a devenit un pionier, creând un limbaj sculptural propriu, în care materia și energia se contopeau pentru a exprima esența pură a formelor.
„<Constantin Brâncuși. Un sculptor de la Răsărit>, o să vedeți că este contradicție în termeni”, a atras atenția criticul de la început și a explicat cu argumente această afirmație. „Noi, în secolul XIX, nu am avut sculptură. Am avut pictură bisericească, o pictură de interior și o pictură cu o anumită funcție care era legată strict de spațiul spiritual organizat și de biserica mare, care este de fapt o unitate”, a spus criticul de artă. Astfel, Pavel Șușară a ghidat expunerea de la starea actuală a percepției artei – subliniind că „trăim într-o lume de imagini” și că uneori ele devin excesive, ne sufocă, dar arta are menirea de a ordona haosul, de a coagula mesajele, de a ne ghida – până la concluzia că Brâncuși nu a sculptat doar forme, ci „a sculptat” lumina, esența, spiritualitatea.
Șușară a făcut acest lucru parcurgând cele trei etape ale creației lui Constantin Brâncuși. Primul episod, prima etapă, iese din psihologia sculpturii canonice. Este partea în care se naște „Cumințenia pământului”, „o tipologie a unei figuri feminine care duce la primordialitatea femeii”, după cum spune criticul, care explică faptul că la acea vreme Brâncuși lucra reprezentând o tipologie a femeii și nu o femeie, așa cum nici oamenii din preistorie nu reprezentau o femeie ci fertilitatea, sau tipologia animalului și nu un animal oarecare.
Cum s-a născut la Buzău „Rugăciunea” lui Brâncuși?
A doua etapă din creația lui Brâncuși a creat o punte cu orașul Buzău, care îi adăpostește o lucrare memorabilă. În această etapă a creației sale, Brâncuși încearcă să preia din varietatea de înțelegere și de comunicare cu partea de hieratism, încremenirea din pictura bizantină, lipsită de volumetrie. Acest moment este de profundă conexiune cu orașul Buzău căruia i-a lăsat pentru eternitate opera „Rugăciune” . Șușară a vorbit despre „Rugăciune”, lucrarea comandată în 1907 pentru mormântul negustorului Petre Stănescu, aflată în cimitirul Dumbrava. Sculptura înfățișează o femeie într-o atitudine de reculegere, un simbol al durerii și spiritualității condensate într-o formă simplificată, dar profund expresivă. „Brâncuși nu a vrut să creeze o femeie care plânge, ci o femeie plângând – un detaliu care schimbă totul. Gerunziul înseamnă continuitate, o acțiune nesfârșită, iar în această perpetuitate se naște universalitatea operei sale”, a explicat criticul.
În ciuda formei sale inovatoare, „Rugăciunea” a ridicat ceva întrebări la momentul amplasării sale într-un cimitir ortodox. „Cum putea fi acceptată o femeie dezbrăcată, într-un spațiu al dogmelor și al reculegerii?”, a întrebat retoric Șușară. „Cum a fost posibil să aducă o femeie dezbrăcată, ciungă, într-un cimitir ortodox, unde oamenii se duc să se reculeagă și nu se duc să vadă nuduri. Felul în care a găsit mijlocul să fie acceptată într-un cimitir ortodox de provincie, cu foarte multe elemente de dogmă, greu de trecut, este o aventură nu numai a operei, ci este o aventură a înțelegerii relației care se poate naște între operă și comunitatea respectivă”, și-a continuat ideea Pavel Șușară. Răspunsul a fost dat prin însăși esența operei lui Brâncuși: transfigurarea formei, depășirea convențiilor și crearea unui dialog între sacru și profan.
Creația lucrării rămasă reper în istoria artei funerare din România a fost una presărată de zbucium interior, de căutări. Șușară a repovestit ceea ce ar fi povestit pictorul Ștefan Popescu, care stătea în gazdă cu Brâncuși când sculptorul lucra la „Rugăciune”. „Povestește (n.r., Ștefan Popescu) că au fost luni de zile în care Brâncuși a modelat și a stricat. Nu îi ieșea ceea ce căuta el în reprezentarea unei femei care plânge. Toată problema se modifică radical și o să vedeți cât de important este un cuvânt în acest demers, când el își propune să nu mai reprezinte o femeie care plânge, ci o femeie plângând. Deci abandonând episodul femeii care plânge și trecându-l în gerunziu, femeie plângând, o scoate din temporalitate; gerunziul acesta dezvăluie o acțiune continuă”, mai spune Șușară.
Pe măsură ce discursul său a continuat, criticul a detaliat și cea de-a treia etapă a creației brâncușiene, respectiv abstractizarea completă, unde materia aproape că dispare în lumina interioară a sculpturilor. „Brâncuși a căutat să creeze forme în care lumina nu vine din exterior, ci din interior, ca un foc haric”, a explicat acesta, făcând trimitere la spiritualitatea estică ce i-a influențat opera.
Șușară: „Am senzația că sunt într-un amfiteatru universitar”
Cu promisiunea unei reveniri, pe care i-a adresat-o directorului adjunct al Colegiului, Anca Florea, Pavel Șușară a părăsit colegiul, lăsând în urmă un public fascinat, inspirat și mai bogat spiritual, nu înainte de a face cunoștință cu atmosfera Media Hdu și cu hasdeienii dornici să imortalizeze această fabuloasă întâlnire cu criticul și cu eroul cărții lui, geniul sculpturii române, omul infinitului care a redefinit sculptura modernă, Constantin Brâncuși.
În acea zi, Constantin Brâncuși nu a fost doar un subiect de discuție, ci o prezență vie, prin cuvintele și pasiunea unui critic dedicat artei și educației. În plus, directorul adjunct Anca Florea a lansat tinerilor care au umplut amfiteatrul până la refuz îndemnul să reflecteze asupra autenticității în artă, în educație și în viață. A subliniat că falsul introduce minciuna în cel mai vulnerabil spațiu al nostru: conștiința. Dar, așa cum Brâncuși a fost autentic și și-a creat propriul drum, și-a modelat propria lume, și ei ar putea translata ideile desprinse acolo în demersurile lor academice.
Și pentru criticul Șușară a fost un moment emoționant reîntâlnirea cu elevii și profesorii prestigiosului colegiu buzoian. „Este pentru a doua oară când vin aici. Am senzația că sunt într-un amfiteatru universitar, nu numai prin tipul de organizare și prin interesul pe care l-am văzut în jur, dar și prin măreția locului. E un lucru remarcabil felul în care acest colegiu își păstrează demnitatea instituțională și cum știe să-și apropie oamenii și să-și cultive elevii. Sunt absolut încântat de întâlnirile cu acest spațiu. E foarte importantă și foarte profundă întâlnirea cu elevii, cu oamenii tineri, mai ales că ei sunt elevi din ultimele clase și se vede că au deja un fond de percepție, de înțelegere și de procesare a temelor importante. Acest fapt bucură pe toți cei care interacționează cu ei și acesta este un motiv de revenire. Nu e doar un beneficiar unic în aceste întâlniri. Beneficiar este și cel care oferă, nu numai cel ce primește”, a spus Șușară la finalul întâlnirii, precizând că, aici, la Buzău, are prieteni, chiar dacă nu este o relație cu continuitate, și că are o fascinație pentru zona Buzăului.
Și „ochiul cu vocație cosmică”, cum îl numea criticul, nu avea cum să nu se oprească și asupra a ceea ce îl fascinează aici la Buzău. „Sunt atâtea lucruri formidabile aici, dar nu atât de bine puse în valoare. Dar densitatea de evenimente, particularitățile geografice ale locului, și memoria istorică sunt formidabile. Am o relație subtilă cu Buzăul pe care, din păcate, nu o cultiv atât de mult pe cât mi-aș dori și pe cât ar merita. E o relație specială”, mărturisește criticul de artă Pavel Șușară.
