Am intrat deja în noul an și am lăsat în urmă Revelionul, petrecerea care marchează trecerea dintre ani. În România s-au organizat petreceri de final de an acum peste 110 ani, dar se spune că obiceiul ar fi venit din Franța, unde încă de acum peste trei secole se țineau uneori lungi festinuri nocturne, în zile speciale. Prof. univ. dr. Ion Ghinoiu, secretar ştiinţific al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, coordonator al Atlasului Etnografic Român, personalitate marcantă a etnologiei româneşti contemporane, spune însă în volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti” (apărut la Editura ELION, în 2003) că Revelionul „nu este altceva decât un ceremonial funerar al antichităţii geto-dace ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a primului zeu al omenirii, Anul, şi a timpului calendaristic cu care se confundă, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie”.
Trecerea într-un nou an este însoţită de anumite tradiţii din vechime, mai ales în zonele rurale, a căror semnificație străveche este invocarea unui timp al înnoirii și al refacerii. Și, bineînțeles, aceste tradiții nu vor dispărea cât timp există această lume a satului. La zi de sărbătoare, oamenii satelor îmbrăcau straiele populare. „Costumul popular este un preţios document artistic, social şi istoric”, se arată în „Culegere de cusături populare” semnată Leocadia Ștefănucă.
Costumul popular se prezintă aparent diferit de la o zonă la alta, însă şi-a păstrat o structură unitară în ceea ce priveşte materia primă din care se realizează, croiala, coloritul şi ornamentaţia. Cel mai des vom întâlni pe ii motive străvechi, geometrice și florale. O poveste inedită despre o astfel de cămașă este spusă de Cecilia Petrescu, custode al Muzeului Timpul omului și este povestea unei cămăși care se afla în lada sa cu „tezaure” și are legătură cu vestitul boier râmnicean, Menelas Chircu.
Iubitor al frumosului, spectator avizat al frumuseților naturii, boierul râmnicean Menelaș Chircu a cutreierat, cu mulți prieteni – printre care Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea și pictorul Nicolae Grigorescu – Munții Vrancei și Buzăului. Lui i se datorează organizarea horelor tradiționale de la Jitia, cu participarea tinerilor din alte șapte sate, prilej de adevărată paradă a costumului popular; pentru cele mai frumoase și autentice costume el oferea premii de la 500 la 1.000 de lei. Erau însă și premii care constau în pânză, fire, mărgele și paiete, rare și scumpe în acele vremuri.
„Bunica din partea mamei”, povestește Cecilia Petrescu, „Ioana Stănescu, domnișoară pe atunci, de loc din satul Ciomagi, comuna Mânzălești, împreună cu unul din frații mai mari (Stoica Stănescu), cu două cămăși bine împachetate, au plecat cu caii pe cărări de munte, cale de vreo 20 de kilometri, spre hora de la Jitia, organizată în ziua de Rusalii. Aveau rude în Vintileasca, așa ca aveau unde dormi în noaptea de dinaintea evenimentului. Localnicele nu priveau cu ochi buni prezența la horă a fetelor străine de acele meleaguri . Doar prezența fratelui ei, un băiat frumos, bine clădit și respectuos le-a mai îmbunat. În ziua de Rusalii, vestita poiană din Jitia era ca o gradină înflorită. Zeci de perechi îmbrăcate în cele mai frumoase costume populare așteptau cu nerăbdare. Lăutari cu cobza, vioara, țambal mic, tobă și fluier erau plătiți pe două zile pentru horă și bal de boierul Menelaș Chircu. De obicei, acesta sosea împreună cu mulți dintre prietenii lui, în prima zi la hora care se întindea, rotundă ca o pâine cât era poiana de întinsă. Era un spectacol demn de marile scene ale lumii. Străinii care-l însoțeau erau fascinați! Momentul culminant era acela când, Menelaș Chircu, după ce juca împreună cu toți dansatorii jocurile locului : <Chindia>, <Hora Mare>, <Ciuful>, <Jianul>, <Oița>, <Păpurelul>, <Ciobanașul>, <Fedeleșul>, <Marițica>, <Brâul>, <Iancu>, <Căzăcelul> si multe altele pe care boierul Menelaș le știa la perfecție începea selecția celor mai frumoase cămăși . Erau alese cămășile autentice purtate cu mândrie de cele mai bune dansatoare din horă. Nu era ușor de ales ! Erau premiate până la zece cămăși meșteșugit cusute și de cele mai multe ori, măiestria pasului de joc făcea diferența. Bunica mea nu a luat premiul in bani . A primit în schimb, împreună cu alte două fete, din partea doamnei Chircu un dar mult mai prețios : pânză pentru două cămăși, fire de bumbac și lâniță, mărgele, <fluturi> și ace de cusut de diferite dimensiuni, care, la acea vreme erau tare greu de găsit. Era un dar atât de prețios încât, de emoție nu și-a mai putut stăpâni lacrimile. Premiantele veneau apoi la masa invitaților pentru a spune povestea cămășilor cusute de ele. Bunica nu-și putea lua ochii de la cămașa purtată de boieroaica lui Chircu. Era altfel decât cele din zona Lopătari-Mânzălești-Bisoca pe care ea le văzuse până atunci. A privit-o și a încercat să țină minte fiecare detaliu al cămășii. Ajunsă în satul ei, bunica Ioana s-a apucat repede de cusut pentru a nu uita ceea ce memorase vizual. Poate ca nu e aidoma cu originalul, dar a ajuns până la mine, într-o stare impecabilă cu numele de <cămașa boieroaicei>”.
