Hortensia Papadat-Bengescu se năştea pe 8 decembrie 1876, în comuna Iveşti, din judeţul Galaţi, fiind fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe, fostă Ştefănescu. Au petrecut aici doar primii doi ani şi jumătate din viaţa scriitoarei, mutându-se la Tecuci. Schimbarea locuinţei avea să devină o constantă a tinereţii Hortensiei.
Părinţii au fost atenţi în privinţa educaţiei fiicei lor, mama – „cea mai blândă făptură” –, ocupându-se să o înveţe cum să scrie şi să citească, mai întâi în română, apoi în franceză, în vreme ce tatăl, deşi foarte ocupat, îşi găsea timp să îi povestească despre scriitorii şi poeţii pe care îi ştia, încurajându-i aplecarea spre literatură. Studiile liceale aveau să reprezinte pentru tânăra Hortensia Bengescu „şapte ani de paradis terestru”, după cum nota chiar ea, studii pe care le-a făcut la Institutul de domnişoare „Bolintineanu”, unde dăduse primele semne ale determinării de care avea să dea dovadă, de a nu rămâne subjugată sub condiţia femeii din interbelic, arătându-şi talentul literar în compuneri, talent pe care i l-a cultivat unchiul ei, generalul George Bengescu-Dabija, care era şi dramaturg.
Pasul următor era clar: îşi dorea să continue studiile în străinătate, la Paris. Dar visul a avut două mari piedici, dragostea excesivă a mamei, res-
pectiv prejudecăţile specifice epocii, astfel că în loc să devină studentă, Hortensia a ajuns mireasă. Avea 20 de ani când se căsătorea cu magistratul Nicolae Papadat, după o oarecare împotrivire a tatălui ei, care nu îl avea la inimă.
Papadat-Bengescu avea să îşi urmeze soţul prin ţară, oriunde îl purta slujba, ajungând la Turnu-Măgurele, Buzău, Focşani şi Constanţa, şi strângând în memorie experienţe care aveau să fie transpuse în viitoarele sale romane, căci, după cum mărturisea chiar ea în ziarul „Viaţa”, în noiembrie 1941, „jurnalul intim va exercita întotdeauna o atracţie asupra mea din gustul pentru confesiune sau gustul pentru indiscreţie”. La Buzău, Horensia avea s-o cunoască pe Constanţa Marino-Moscu, prozatoarea care a convins-o să se apuce de scris literatură, ameninţând-o că altfel îi va publica scrisorile.
O întâlnire tensionată în Focşani
Faptul că Nicolae Papadat era o personalitate care îi tăia avântul tinerei aspirante la o carieră literară era semnalat indirect şi de scriitorul Mihail Sevastos care, în toamna anului 1916, le făcea o vizită celor doi, la Focşani. Tensiunea se instalase rapid între cei doi bărbaţi odată cu aducerea în discuţie a politicii revistei ieşene „Viaţa românească”, la care soţia lui Papadat colabora deja de trei ani. Din pricina intrării României în război, publicaţia – care era condusă de Constantin Stere, de doctorul Ioan Cantacuzino şi de Garabet Ibrăileanu, cel care o ajutase pe ea să îşi publice primele scrieri – tocmai ce îşi întrerupsese apariţia în luna august a acelui an.
Sevastos fusese mobilizat ca plutonier şi se retrăgea din Muntenia spre Moldova. Ajuns în Focşani, noaptea, la trei dimineaţa, scriitorul nu găsise niciun hotel cu un pat liber, iar localurile erau închise. „Ce mi-a venit în minte? Ia să mă duc la doamna Papadat-Bengescu. Am orbecăit mult până am dat de casa preşedintelui de tribunal Papadat. Sergentul din post n-a prea avut încredere în mine şi m-a însoţit până la uşa preşedintelui. Am bătut, am pertractat (am dezbătut, n.r.) printr-o fereastră deschisă şi mi s-a dat drumul în hol. Era beznă. S-a crăpat o uşă şi un braţ alb, care într-adevăr lumina în întuneric, mi-a întins o pernă: <Odihneşte-te până în ziuă pe canapea!>”.
Însă doar unul dintre soţii Papadat se bucura de vizita lui, pentru magistrat fiind doar un invitat nepoftit, mai mult, unul dintre cei care îi încurajau nevasta în activitatea sa, aflată uşor în afara spiritului epocii. „La masa de seară s-a petrecut însă o scenă penibilă. Soţul dumneaei, gravul preşedinte al Tribunalului Putna – înalt, băţos şi cu mustăţile lungi – m-a judecat pentru politica externă a <Vieţii româneşti>, m-a condamnat şi pe mine alături de directorul revistei şi puţin m-a cam şi repezit, cu toate că el era gazda, iar eu oaspetele… nepoftit, ce-i drept, dar totuşi oaspete”, îşi amintea Sevastos. Ca să detensioneze situaţia, Hortensia schimbase subiectul, descriindu-le celor doi bărbaţi nenorocirile pe care războiul avea să le aducă asupra tuturor.
Dar nu era doar gura de scriitoare – după cum circulă expresia –, căci avea să încerce să contribuie la diminuarea nenoricirilor războiului, devenind soră de caritate la Crucea Roşie. Astfel, în Gara din Focşani, a îngrijit „trecători din ce în ce mai osteniţi, mai zgâriaţi, mai tăvăliţi, până la Hristoşii drumurilor istovitoare, rătăciţi din etapă în etapă, în căutarea unui loc de destinaţie. Mai adesea răniţi la mâini de gloanţe şi la picioare de calvarul drumului lung”, după cum scria în „Balaurul“, romanul în care a condensat ororile războiului, cu titlul dat de trenul care aducea miile de răniţi de pe front.
Singurătatea din sânul căsniciei
În viaţa de cuplu, Hortensia Papadat-Bengescu cunoştea singurătatea în doi despre care avea să vorbească mai târziu Marin Preda. Venirea lui Sevastos îi dădea speranţă, confirmându-i că nu e tocmai singură, că grupul de scriitori alături de care publica în „Viaţa românească” o simţeau aproape, dovadă fiind mărturisirea pe care i-o făcea plutonierului ajuns în creierii nopţii în casa de la Focşani. Mai mult, spera ca gestul său să îi fie, la nevoie, întors. „A doua zi Hortensia Papadat-Bengescu mi-a spus: <Nici nu-ţi închipui ce plăcere mi-a făcut venirea dumitale, şi iată de ce: mai întâi m-am bucurat că sunt socotită ca făcând parte dintr-o colectivitate – din cercul Vieţii româneşti. Dacă unul de la revistă ajunge în puterea nopţii în oraşul meu, vine de-a dreptul la mine ca la un camarad din aceeaşi confraternitate, din acelaşi grup de prieteni, din aceeaşi familie. Dar mi-a părut bine şi din altă pricină. Eu stau cu bagajele gata de fugă. Cum se vor apropia nemţii de Focşani, noi fugim. Şi după, cum dumneata ne-ai bătut în uşă, iar eu ţi-am deschis, tot aşa şi eu – cine ştie? – o să bat la o uşă străină şi cineva poate îmi va deschide şi mie>”, rememora acelaşi Sevastos.
Dominanta în viaţa Hortensiei era frustrarea că trebuia să îşi aşeze preocupările intelectuale mereu pe locul doi, după rolul de soţie. Ţinea totul în ea, iar în casă nu se răsfrângea nimic din personalitatea sa, căci, după cum îi scria, la un moment dat, mentorului ei de suflet, Garabet Ibrăileanu, nu avea niciun spaţiu al ei, destinat strict preocupărilor sale. „M-aţi fi căutat zadarnic în casă (n.r., în cazul unei vizite a scriitorului în casa lor) şi poate şi în mine pe mine, cea adevărată. Nimic care să amintească biblioteca Alinei (n.r. – personajul din «Marea», unul dintre textele din volumul <Ape adânci>, debutul editorial al scriitoarei, publicat în 1919). Eu am concedat celor dimprejur, fiindcă ţin mult la o estetică a lor personală…ca să mă lase şi ei pe mine să gândesc uneori în linişte”, spunea scriitoarea.
Pe Nicolae Papadat îl indignau preocupările de intelectuală ale soţiei, aşa că în niciun caz nu încercase să pună cărţile în prim-planul vieţii de familie, sau să îi ofere condiţiile de studiu pe care aceasta şi le-ar fi dorit: „La noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, aşa ne petreceam timpul, dar să citeşti cărţi, phe!”, refula scriitoarea în vara anului 1949, punctând că viaţa sa a fost distrusă „de egoismul felurit al omului ce a fost şi îţi este soţ, dar sensul de soţ, de tovăraş, de protector, nu există”.
