Valere BURLACU
Parcă a fost ieri. O zi ca oricare alta din prima zi din primăvara anului 2007 în care soarele abia îndrăznea să se strecoare printre norii răzleți. Mașina la volanul căreia mă aflam părea a se fi luat la întrecere cu timpul ce se scurgea nemilos în încercarea de a ajunge la întâlnirea cu o doamnă îmbrăcată într-o robă neagră cu petliță mov și a o convinge că nu s-ar fi nimerit să frîngem destinul unui semen căzut în păcat.
Telefonul acela cu taste pe care-l aveam pe atunci și care nu-ți permitea să vezi cine te sună părea a fi intrat în fibrilație de nu se mai oprea din zbârnâit. Exasperat de insistența celui de la capătul firului, trag pe dreapta apăs clapeta care mă punea de fiecare dată în legătură cu lumea și auzii o voce fermă, hotărâtă, obișnuită parcă să fie ascultată care fără altă introducere mă luă, scurt, în primire. „Salut, sunt Marin Ifrim, unde ai stat până acum, omule, de nu te-am dibuit eu primul. Ascultă-mă mai întâi și taci! Uite cum stă treaba, pregătește-te să-mi spui rapid când poți veni la Buzău să lansăm romanul tău <Scadența> care pe mine m-a captivat din prima clipă după ce i l-am subtilizat de pe birou nepotului tău Mihai Mușat. N-o da cotită cu mine, că nu ține vrăjala”. După câteva clipe de uluială, firești să recunoaștem, i-am tăiat-o scurt spunându-i că știu deja ce-i poate capul și ce hram poartă pentru că nu cu mult timp în urmă mă delectasem cu volumul său de critică literară intitulat „Scriitori buzoieni și scriitori din țară”. Acela a fost momentul, redat cu acceptabila aproximație impusă de scurgerea implacabilă a timpului peste un păcătos ca mine, ce avea să pună bazele unei prietenii cum puține leagă omul în viață.
Așa am avut ocazia de a cunoaște, relativ repede, un om animat de aceleași convingeri de la care eu nu mă abătusem până atunci, începând cu aceea de a nu putea să-i spun prostului că-i înțelept numai și numai pentru că ocupă o funcție publică primită cadou de la alții de aceeași teapă cu individul din cauză. Mult mai repede decât mă așteptam am descoperit un ziarist de înaltă clasă care punea dinamită în cuvânt atunci când trebuia să ia atitudine împotriva apucăturilor neortodoxe ale mai marilor zilei dedulciți la borcanul cu miere al unei puteri puse în slujba găștilor din care făceau parte. Aici cred că am o obligație de onoare față de memoria prietenului meu în a reaminti că, încă din primele zile scurse de la înscăunarea lui „Dom Petrov”, alias Trăian Băsescu, acesta nu i-a iertat individului nicio ieșire în decor asumându-și cu bărbăție riscul de a se supune oprobiului public al multora dintre confrații săi de breaslă, începând cu cei ce-și dăduseră demult cinstea pe rușine pentru a ajunge și însuși o parte din avuția publică asupra căreia nu aveau niciun drept.
Uite, chiar în acest moment în care făceam eforturi să-mi ordonez amintirile, mi s-a reactivat scena în care Marinică mi-a cerut ajutorul, măcar la nivelul unui simplu sfat, pentru a ieși dintr-o încurcătură cu posibile consecințe nedorite în care-l băgase temperamentul său coleric. Prin martie 2009 sau cam așa ceva, unul dintre cei mai înfocați țucalari ai celui ce tăia și juca la roata ghinionului destinele unora care nu gândeau la fel ca individul la care am făcut trimitere mai sus, i-a propus pe șest să se încoloneze în front în schimbul unei importante demnități publice. Având adânc înfipte în memorie învățămintele părinților săi ce-și duseseră traiul de din vale de Buzău, nu s-a mai putut controla și l-a călcat atât de convingător încât individul a avut nevoie de ajutor pantru a ajunge acasă și a-și obloji durerea. Ăsta era Marin și nu aveai
ce-i face atunci când cineva credea că ar fi putut să-i calce în picioare demnitatea cu nu știu ce aranjamente de culise.
Într-o altă situație, atunci când un securist notoriu dedat la rele l-a acuzat că ar fi făcut poliție politică fluturându-i în față o hârtie în care era înscris, într-adevăr, un nume ca al său. Aunci a fost mai gata să-l facă una cu pământul dacă nu l-ar fi oprit cu mari eforturi doi dintre colaboratorii săi aflați în preajmă. În acest caz a fost nevoie să repun pe tapet abilitățile mele de fost ziarist reșapat pentru a dovedi cu înscrisuri oficiale, semnate și ștampilate de conducerea C.N.S.A.S., că nici vorbă ca prietenul meu să fi făcut poliție politică și că băieții cu privirea ageră și urechea fină reactivați la nevoie știau ca în realitate era vorba de o simplă potrivire de nume cu un amărăștean de prin Botoșani.
Înzestrat cu un simț organizatoric demn de băgat în seamă și o putere de convingere pe măsură, vreme de peste 30 de ani Marin al nostru a devenit un fel de catalizator al vieții culturale la nivel județean antrenând alături de el scriitori buzoieni de înaltă ținută și valoare recunoscută și pe plan național, precum Dumitru Ion Dincă, Florentin Popescu, Ioan Liviu Stoiciu, Tudor Cicu, Viorel Frâncu, Lucian Mihăilescu, Constantin Marafet, Mihai Macovei și, nu în ultimul rând, fostul meu coleg de facultate și prieten dintotdeauna Dorin Ivan. Împreună cu aceștia și mulți alții ca ei, dintre care nu am cum să nu amintesc pe Sorin Burlacu, fostul director al Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu”, el a inițiat și organizat o serie de concursuri pentru tinerele talente, de festivaluri și alte manifestări culturale de referință printre care la loc de referință se aflau lansările de carte ale autorilor locali, în special, dar și ale altor apreciați oameni de cultură contemporani. Calitățile sale de critic literar recunoscute și apreciate cum se cuvine, manifestate în cronicile publicate într-unele dintre cele mai apreciate reviste și alte publicații de specialitate căpătau în timp adevărate atestate ale valorii autorilor respectivi ce țineau aprinsă făclia creației autentice. Astfel se face că ani buni, împreună cu prietenul său și de ce nu și al meu, Dumitru Ion Dincă, au realizat pagina de cultură a respectatei publicații OPINIA, condusă pe atunci de un alt celebru mânuitor al cuvântului scris, Corneliu Ștefan, ca să nu mai fac decât o simplă trimitere la almanahul anual „Renașterea buzoiană”.
Dar, înainte de toate, Marin Ifrim a devenit un nume respectat în rândul poeților, prozatorilor și criticilor literari postdecembriști ca urmare a publicării a nu mai puțin de 12 volume de poezii, cinci volume de proză scurtă, patru volume de critică literară și două monografii, enumerarea acestora ocupând un spațiu apreciabil, recompensate cu opt premii și zece diplome de excelență conferite de unele dintre cele mai importante și respectate instituții culturale și asociații profesionale. Mai mult decât atât, ca o recunoaștere a meritelor sale, Marin Ifrim avea să fie inclus și în „Enciclopedia personalităților din România” publicată în anul 2009.
Înainte de toate, pentru mine, ca și pentru cei mai apropiați amici ai săi, altruismul și discreția sa dusă la extrem pentru problemele sale personale erau alte două calități ale sale. Ca să fiu cât de cât convingător în acest sens, mă rezum să dau un singur exemplu. Pe la începutul anului 2019 un dușman invizibil punea pe zi ce trecea stăpânire pe trupul său fără ca cineva dintre apropiații săi să-și fi putut explica în vreun fel ce se întâmpla cu el până când, în acea fatidică zi de 19 martie,sufletul său atât de încercat să plece în liniște la DOMNUL lăsând un mare gol în rândul celor ce-l cunoscuseră cu adevărat. Dacă nu s-ar fi întâmplat acel nefericit eveniment, astăzi Marin Ifrim ar fi împlinit 69 de ani, un motiv în plus pentru a-l readuce în memoria celor ce l-au cunoscut cu adevărat.
Nu am cum să închei această consemnare fără a arăta că, fără a-l fi anunțat în prealabil, cu doar două zile înainte de a ne părăsi pentru totdeauna, avea să se trezească cu mine în acea rezervă a unui renumit spital bucureștean. Vreme de aproape o oră am stat și i-am ascultat ceea ce s-ar putea încadra într-o spovedanie a unui OM care și-a trăit întreaga viață gândindu-se parcă mai mult la alții decât la el și ai săi. Înainte de a ne despărți mi-a dictat versurile următoare pe care le-am regăsit notate în agenda ce o aveam atunci la mine și pe care le redau în continuare: „Soarele a trecut culmea infinitului / Luând cu el umbra mea tremurândă. / Mi-a lăsat la schimb un pumn de litere /Din care, acum, nu mai pot întrupa cuvântul”.
Valere BURLACU este publicist și avocat în Baroul București
