Valere BURLACU
Pe la începutul anilor șaptezeci ai secolului trecut, un tinerel având asupra sa doar un geamantan cazon și sufletul plin de speranțe nemărturisite cobora din rata ce făcea legătura cu acel capăt de lume o dată pe zi. De fel de prin nemărginita Câmpie a Vlăsiei crescuse mai tot timpul copilăriei cu dorul muntelui și poate tocmai de aceea, atunci când s-a făcut „repartizarea în producție” a proaspeților absolvenți ai Facultății de Filologie bucureștene de atunci, a dat-o încolo de medie, una de frunte a promoției, și i-a lăsat pe toți mască atunci când a optat pentru una dintre ultimele școli generale trecute pe listă, cea din Bozioru, rătăcită undeva prin Munții Buzăului. Oarecum derutat, ajuns la capăt de linie, coborî agale, își aruncă privirea în stânga și în dreapta și-și dădu seama că a nimerit în mijlocul unui sat de oameni gospodari, și asta doar după aspectul clădirii impunătoare, cea a școlii ce fusese înființată cu mai bine de un secol și jumătate în urmă și unde avea să-și petreacă timpul mai bine de patruzeci de ani după aceea. Avea să întâlnească acolo un grup de tineri profesori entuziaști, cam de vârsta lui sau doar cu câțiva ani în plus trecuți în buletinele de identitate. Fără o altă introducere le-a spus scurt și la obiect că din acea zi vor avea de a face cu Ilie Mândricel, hotărât ca nimeni altul să le trezească copiilor acelor munteni plăcerea de a citi și descoperii tainele scrierilor marilor autori români și înainte de toate de a-și lega destinul de cel al Țării Luanei de care auzise vorbindu-se pentru prima dată în acel autobuz scuturat bine de tot de scurgerea timpului peste el. Glumind, cel mai trecut prin viață dintre noii săi colegi îi spuse că ar face mai bine să se cunune cu una dintre frumoasele profesoare sau învățătoare ce chicoteau pe acolo pe unde-și găsiseră locurile în micuța cancelarie. Până la urmă, așa cum avea să-mi mărturisească în timpul uneia dintre întâlnirile avute pe parcursul anilor, așa a fost să fie să pună bazele alături de „Doamna Mea”, cum avea să-i spună o viață întreagă soției sale Florica, uneia dintre cele mai frumoase familii întâlnite în care respectul reciproc, întrajutorarea, înțelegerea nevoilor și aspirațiilor celuilalt și înainte de toate iubirea s-au aflat și continuă să se afle și acum la loc de cinste.
După ce clinchetul clopoțelului a anunțat sfârșitul primei zile de școală a luat-o pe urmele învățăceilor cărora le devenise diriginte pentru a le cunoaște părinții și a-i convinge să-i devină aliați în demersul său de a le deschide noi orizonturi în devenirea lor ca oameni cu care să se mândrească. Cu acele prilejuri i-a fost dat să audă poveștile și legendele unei lumi fascinante, transmise prin viu grai din generație în generație, bătrânii satelor devenindu-i rapid cei mai căutați companioni. Într-o asemenea ieșire în lume, cum îi place să spună și acum, a descoperit o carte de rugăciuni cuprinsă între niște coperți subțiri din lemn, îmbrăcate în piele și înzăuate în ferecături metalice lucrate cu arta unui meșteșugar cum astăzi nu prea mai ai pe unde să-l întâlnești. Trecută din mână în mână de-a lungul neamurilor, cartea respectivă, scrisă cu litere chirilice într-un amestec de slavonă și română a începuturilor vechilor tiparnițe, avea să-și destăinuie conținutul peste puțin timp. Fără a mai sta pe gânduri, a luat calea Bucureștiului din bibliotecile căruia a împrumutat „abecedare” de învățare a străvechilor limbi slavonă, greacă veche și chiar bulgara de acum cinci-șase sute de ani, pentru că numai așa putea să se înțeleagă cum se cuvine cu trecutul. Și uite așa, dintr-o banală întâmplare se poate naște o mare și mistuitoare pasiune care poate schimba destinul, devenirea și împlinirea unor spirite alese, precum cel al profesorului-cercetător istoric Ilie Mândricel.
În paralel cu descifrarea tainelor vechilor cărți de cult descoperite după îndelungi zăboviri prin biblioteci, arhive, poduri de case vechi, izvoare de istorie autentică, Dom’ Profesor nu scăpa nicio ocazie pentru a lua-o la picior peste văgăuni, povârnișuri, cursuri de apă sau piscuri greu de atins chiar și cu privirea, notându-și orice amănunt nou descoperit cu o meticulozitate de care eu nu am fost vreodată în stare. A trecut în revistă în mod repetat și a inventariat fiecare locșor ce prezenta urme de viețuire ale foștilor creștini prigoniți din locurilre lor de baștină care-și găsiseră alinare în primitoarea Țară a Luanei, majoritatea acestora săpate în piatra muntelui, lăcașuri circumscrise astăzi salbei de monumente rupestre din arealul Colți-Nucu-Bozioru-Ruginoasa. A adunat orice piatră care avea înserată la suprafața ei orice semn grafic ce i se părea a fi o chemare peste timp a celor ce viețuiseră pe acolo.
Înzestrat fiind și cu un condei jucăuș ce subjuga cuvintele scoborâte din gând și așezate în pagini, a reușit să preia inițiativa și să publice prima și cea mai importantă monografie a ceea ce a intrat în subconștientul colectiv ca fiind „Vestigiile rupestre din Munții Buzăului”, publicată prin anul 1980, lucrare cu adevărat științifică, deosebit de apreciată de către specialiștii din domeniu și care mi-a deschis și mie o altă perspectivă asupra acelor locuri pe lângă care treceam cu nepăsarea ignorantului.
Firesc, aș spune, a urmat o altă lucrare de referință, intitulată sugestiv „Izvoare din adâncuri”, o amplă și complexă istorie a învățământului buzoian, o adevărată incursiune în istoria „locașurilor de închinare și învățătură” consemnată în documentele acelor vremuri începând cu secolele al XVI-lea și al XVII-lea, condamnate spre veșnică uitare fără intervenția unor pasionați ca Ilie Mândricel. Pentru a vă da seama de efortul depus și dăruirea cu care acesta s-a aplecat asupra studiului acestui important domeniu ce a făcut ca, de-a lungul secolelor, Buzăul să se înscrie pe harta celor mai importante centre culturale ale țării, ne rezumăm numai la a vă aduce la cunoștință că în „nota de documentare” sunt enumerate nu mai puțin de 346 de trimiteri bibliografice. Dincolo de trecerea în revistă și prezentarea datelor statistice privind evoluția în ultimii cinci sute și ceva de ani a „locașurilor de învățătură”, a primilor „învățători de carte” buzoieni, a datelor statistice referitoare la evoluția în timp a știutorilor de carte, lectura acestei lucrări științifice unicat impresionează deopotrivă și prin legăturile, conexiunile pe care autorul le face între documentele cercetate și evenimentele istorice cărora acei deschizători de minți și drumuri au trebuit să le facă față.
Negăsindu-și vreo clipă liniștea, sacrificându-și timpul liber ce ar fi trebuit dedicat celor două fete ale sale, lăsându-și treburile gospodăriei de cele mai multe ori doar în grija soției, doamna profesoară Florica, așa cum o cunosc toți boziorenii de la mic la mare, Ilie Mândricel a reușit să facă auzită „Chemarea clopotelor din adâncuri”, să scoată la lumina zilei „Vestigiile rupestre și alte locuri magice din Munții Buzăului”, „Fosta mănăstire Găvanele”, „Fosta ctitorie a lui Mihai Viteazul – Mănăstirea Sfântu Gheorghe”, „Trovanții Boziorului!” și să redea locuitorilor acelei așezări „Documentele Pârscovului”. Mai mult decât atât, „Scormonind prin cenușa veacurilor” el a reușit să realizeze o amplă „Culegere de documente despre comuna Bozioru, Județul Buzău” în baza cărora eu, de exemplu, am reușit bunăoară să dau de urma strămoșilor până pe la anul 1812 când am descoperit că erau mai multe persoane având aceleași nume de familie și prenume precum înaintașii mei ceea ce a făcut practic imposibilă continuarea demersului întreprins. Documentele respective aveau să constituie dealtfel coloana vertebrală a monografiei „Bozioru – 500 de ani de atestare documentară”, aniversare sărbătorită cu nouă ani în urmă. A urmat, ca o continuare firească, „Din umbra chiliilor în floare”, lucrare menită a demonstra parcă „Fidelitatea memoriei colective de la Colchida din Curbura Carpaților la Athosul românesc”.
Am lăsat special la urmă capodopera cercetărilor întreprinse de Profesorul Ilie Mândricel adunată între coperțile impunătoarei lucrări „Mărturii buzoiene în colecțiile Bibliotecii Academiei Române”, în cadrul căreia sunt fișate și clasificate pe domenii specifice un număr de exact 21.603 de documente, suficiente pentru a se întocmi cu ușurință monografia oricărei localități buzoiene dintre cele trecute în revistă la sfârșitul acestei unice lucrări de acest gen din întreaga noastră țară românească, la care au râvnit și au rămas cu buza umflată toate cele trei mari imperii aflate dincolo de fruntrariile ei.
De aceea aici și acum afirm cu întreaga responsabilitate că dacă fiecare localitate din România, cu referire specială la cele de dincolo de Curbura Carpaților, ar avea câte un Ilie Mândricel, orice nebun de pe aiurea sau chiar de pe la noi care ar dori să rescrie istoria acelor locuri numai pe baza documentelor istorice s-ar lăsa păgubaș.
Adăugați la toate aceste străduințe al profesorului Ilie Mândricel și zecile de articole publicate în prestigioase reviste de specialitate, precum și la culegerea de legende culese din aceeași zonă aflată în lucru și aveți imaginea exactă a personalității acestui intelectual de marcă nu numai a acelui areal geografic.
Dacă vă închipuiți cumva că ar exista măcar un intrus dintre cei ce-și duc veacul prin Ministerul Învățământului/Educației Naționale care să fi aflat până acum de existența și realizările profesorului de limba română și nu de istorie, cum ați fi tentați să credeți, vă înșelați amarnic. De aceea mă încumet acum și să vă promit că nu-mi voi găsi liniștea până când nu voi reuși să conving autoritățile locale să-i confere profesorului Ilie Mândricel titlul de „Cetățean de onoare al Județului Buzău” și să alăture numele acestuia Școlii Gimnaziale Bozioru. Un motiv mai mult decât justificat să semnez această postare cu numele meu întreg, Valere Burlacu, spre aducere aminte.
Valere BURLACU este publicist și avocat în Baroul București
