Personalitățile săptămânii | Pamfil Șeicaru și Ion Andreescu

Pamfil Șeicaru

Jurnalistul Pamfil Șeicaru s-a născut în Beceni. A urmat cursurile gimnaziale la Tecuci şi cursul superior la Liceul „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, absolvit în 1914. A devenit student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, şi-a întrerupt studiile pe durata războiului, în 1916, apoi
le-a terminat la Iaşi în 1918, potrivit lucrării „Dicţionarul general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).

Aflat pe front în timpul Primului Război Mondial, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” în rang de Cavaler şi cu „Croix de Guerre” din partea guvernului francez. A debutat în 1911, în revista „Freamătul” din Tecuci, cu o încercare dramatică intitulată „Pe nemâncate”. Publică cronici şi recenzii literare în publicaţiile „Răsăritul”, „Junimea literară”, „Văpaia”, „Ramuri”, „Doina”, „Lumina”, „Steagul”, „România viitoare”, „Lumea” ş.a. În 1919 a scos la Bucureşti, apoi la Cernăuţi, împreună cu Cezar Petrescu, revista „Hiena” (1919-1924).

A fost director al cotidianului „Ora” din Bucureşti (1921), apoi s-a aflat la conducerea ziarului „Cuvântul”. A iniţiat, în ianuarie 1928, editarea unui nou cotidian, „Curentul”, pe care l-a condus până în 1944. Prin efortul său zilnic, „Curentul” şi publicaţiile-satelit ale acestui trust de presă au impus în jurnalistica românească interbelică o ţinută, rivalizând cu cele mai importante jurnale europene, menţionează sursa citată. A fost ales de trei ori (1928, 1931, 1933) deputat independent în Parlamentul României.

În 1944, a părăsit ţara, iar în 1945 s-a stabilit în Spania, până în 1974, apoi în Germania. Şi-a continuat activitatea publicistică în străinătate, colaborând cu mai multe ziare şi reviste spaniole şi germane. La Munchen, în ianuarie 1978, a făcut să apară o nouă serie a ziarului „Curentul”. A scris şi lucrări de istorie, precum „Istoria partidelor politice în România” (1958) sau „Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional Ţărănist” (I-II, 1963). A murit pe 21 octombrie 1980, la Dachau, în Germania.

Ion Andreescu

Pictorul Ion Andreescu, unul dintre reprezentanţii impresionismului românesc şi un admirabil peisagist al secolului al XIX-lea, s-a născut la 15 februarie 1850, la Bucureşti. În ceea ce priveşte peisajele, Ion Andreescu „este chiar primul pictor al nostru despre care putem afirma că încă de la începutul carierei şi-a manifestat fără ezitare preferinţa pentru acest gen”, menţionează cunoscutul critic de artă Radu Bogdan în monumentala sa monografie intitulată „Andreescu”.

Ion Andreescu a urmat cursurile Gimnaziului „Gh. Lazăr” şi ale Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti. La vârsta de 19 ani, s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, condusă de Theodor Aman, la secţia nou creată de Desen linear şi Caligrafie (1869-1870), unde a predat mai târziu, ca profesor suplinitor. A fost, de asemenea, profesor la Seminarul Episcopiei din Buzău, la Gimnaziul Comunal „Tudor Vladimirescu” şi la Şcoala de Meserii din acelaşi oraş. Creaţiile din această perioadă, peisaje inedite precum ”Pădurea de fagi”, „Stejarul”, „Stânci şi mesteceni”, „Mesteceni la marginea bălţii”, dar şi naturi statice sau portrete, i-au adus recunoaşterea în rândul artiştilor plastici din epocă.

„De la început, nu numai prin subiect dar şi prin felul de a compune şi colora, preferinţele lui Andreescu s-au îndreptat spre tot ce este mai simplu (…) Nimic încărcat, nimic ce ar fi putut altera fiorul unei simţiri reculese. Aşa luau fiinţă <Ceşcuţa cu pansele>, <Ghiveciul cu flori albe> şi, mai târziu, <Ghiveciul cu răsad>, care poartă în cel mai înalt grad nota caracteristică a ceea ce numim la Andreescu modestie de sentiment”, remarcă Radu Bogdan, critic de artă.

Debutul public al lui Ion Andreescu a avut loc la finele anului 1874, la „Expoziţia artiştilor în viaţă” de la Bucureşti, unde a prezentat tabloul „Coacăze”. În ianuarie 1876 a participat la cea de-a treia expoziţie a „Societăţii Amicilor Belle-Artelor”, de la Bucureşti, cu o serie de compoziţii, între care: „Oală cu flori”, „Plopi la marginea satului”, „Peisaj din crângul Buzăului”, „Peşti”, „Peisaj cu plopi”. Din această perioadă datează şi primul său „Autoportret”, ca şi o serie de tablouri, între care „Natură moartă cu coş şi legume”, „Târg de Drăgaică”, „Bâlci în preajma Buzăului”.

Asemenea multor pictori români, Andreescu şi-a desăvârşit studiile la Paris unde a plecat ca bursier al Buzăului, în 1879. Aici a frecventat cursurile Academiei „Julian”, fiind admis, totodată, şi la Salonul oficial parizian, unde a expus două lucrări: „Începutul primăverii” şi „Bâlci în România”. Ulterior a plecat la Barbizon, unde a lucrat alături de George Demetrescu Mirea, Alexandru Djuvara sau Nicolae Grigorescu, de la care a deprins autonomia expresiei plastice şi importanţa personalităţii, dar şi alături de pictori independenţi precum Corot, Millet, Courbet, Monet, cultivând pictura în plein-air (precursoarea impresionismului). Din perioada pariziană au fost datate o serie de lucrări, între care: „Iarnă la marginea Barbizonului”, „Iarna în pădure”, „Seară de toamnă la Barbizon”, „Stradă la Barbizon, vara”, „Stâncile de la Apremont”, „La treierat”, precum şi „Cap de fată”, „Nud de femeie în picioare”, „Studiu de nud pe scaun”, „Băiat costumat”, „Femeie drapată în albastru”, „Femeie în roz”.

În 1881 a participat atât la Salonul parizian („Iarna la Barbizon”), cât şi la ”Expoziţia artiştilor în viaţă” de la Bucureşti („O dimineaţă la Barbizon” sau „Drumul mare”, „Seară de toamnă la Barbizon” sau „Călăreţ în amurg”). Un an mai târziu, în 1882, a fost prezent la expoziţia de la Sala Stavropoleos din Bucureşti, cu 60 de tablouri, o adevărată retrospectivă a pictorului, singura de altfel din timpul vieţii. Între tablourile expuse cu această ocazie s-au numărat „Bătrân cu plete”, „Pahar cu tufănele”, „Pomi înfloriţi”, „Câmp cu maci”.

În ultimii ani de viaţă, grav bolnav, Ion Andreescu a continuat să lucreze. „Picta îndeosebi flori şi portrete, astfel de subiecte fiindu-i cel mai la îndemână în starea de sănătate în care se afla, căci nu-l sileau să iasă din casă”, arată criticul de artă Radu Bogdan. A pictat în această perioadă, spre exemplu, numeroase chipuri de ţărănci („O ţărancă din profil”, „Broboada roşie”, „Ţăranca cu broboada verde”).

Ion Andreescu a murit la Bucureşti, la 22 octombrie 1882, răpus de tuberculoză, la numai 32 de ani. A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române, la 28 octombrie 1948. Tablouri purtând semnătura marelui artist pot fi admirate în Bucureşti, la Muzeul Naţional de Artă al României şi la Muzeul de Artă K. H. Zambaccian.