Cugetările unui bunic fericit

82. Este un număr care înseamnă anii pe care Dumnezeu mi i-a hărăzit până acum. Este vârsta care cuprinde un capitol de viață ce consemnează momente unice legate de ceea ce am realizat până acum, astfel că pot savura din plin timpul pe care mi-l bucură cei trei îngerași în locul unde viața a făcut ca să trăiesc din plin, acum la bătrânețe. Croația este acum și patria mea (România este locul ce rămâne veș­nic în inimă, nevoit fiind să renunț la tot ce am avut, forțat de o situație care mi-a amărât cumplit anii de după pensionare), locul unde ei au văzut lumina zilei, în care m-au ajutat să visez de fiecare dată la locu­rile copilăriei tatălui lor de la Bu­zău, sau curtea părinților de la țară unde am crescut și eu, dar au hălă­duit și copiii mei în multe vacanțe.

Întâi a fost Dominik, acum școlar, apoi cei doi îngerași gemeni, Matej și Mihael, lângă care am fost zi de zi, i-am văzut crescând, am perceput fiecare schimbare, am suferit cu ei la orice semn de boală, am urmărit când se îmbăiau, pe scurt am crescut împreună, am făcut ceea ce trebuie ca bunic. Și pentru mine asta a însemnat totul. Pentru că este o mare bucurie să poți fi bunic. Nu este fericire mai mare decât să-i vezi tot timpul, să te bucuri de bucuria lor, pentru că în lumea asta nicio realizare materială nu îți dă satisfacția împlinirii precum o familie fericită, pe care bunul Dumnezeu ne-a dat-o, iar nepoții sunt corolarul oricărei mari bucurii.

Iar atunci când se prind de gâtul meu ca să se sprijine când se încalță, mă topesc de tot mângâierile lor, cum se alintă și apoi cum îmi zic „la revedere”, la plecare. Sunt multe momente pe care aș putea să le amintesc, într-un cuvânt totul este minunat și să cred că nepoții sunt un balsam pentru bunici, sunt un dar Dumnezeiesc.

Ce poate fi mai  îmbucurător decât să-i auzi cât sunt de fericiți când ne ve­dem la întoarcerea lor de la grădiniță, așteaptă să-i ajut să-și pună în ordine șep­cu­țele și adidașii, cer să bea suc sau să mănânce de prânz (bineînțeles totul cu mama), apoi  încep să se joace. Sau bucuria de a se zbengui în apele mării, de a înota cu „rucavițele” (aripioarele din plastic atașate de mâini), uneori mergând cu părinții până la o gea­mandură aflata la circa 300 de metri de mal, sau sărind de pe o platformă, fără nici un fel de teamă de apă. Pe primele locuri, Dominik, urmat de Matej, dar nici Mihael nu se lasă mai prejos, mai puțin cu săritul. Sunt semne sigure că la anul primii doi vor înota singuri, iar Mihăiță are deja mișcări de folosire a brațelor și picioarelor, astfel că se de­plasează ușor și rapid.

Fericiți sunt bunicii că au posibilitatea de a fi utili, de a se bucura de viață, de plimbările pe care le facem în diverse locuri din Zagreb sau din Croația, bucuria de a-i ține în brațe când se apropie ora de culcare și se cuibăresc cu toată dragostea în brațele mele. Nu se poate descrie relația de iubire infinită la atingerea mânuțelor lor calde, a mângâierilor lor sincere. Dă, Doamne, și ai grijă de zilele mele viitoare ca această iubire pură și sinceră să mai continue!