Teatrul la Râmnicu Sărat

Documentele care ni s-au păstrat atestă existența unei săli de teatru la Râmnicu Sărat la 25 mai 1895, dată la care C.V. Cristescu închiria prin contract Teatrul–Bufet din Grădina Publică, ceea ce însemna că imobilul și instituția ca atare existau mai de mult timp.

Deoarece clădirea nu oferea condițiile minime pentru organizarea de spectacole, Societatea de Gimnastică și Tir lansează, în decembrie 1902, un apel pentru construirea unei săli de teatru. O știre publicată în presă în luna februarie 1903 consemna că „eforturile au început să dea roade”. Dintr-o altă știre aflăm că „teatrul comunal construit în 1906 a ajuns sub primariatul lui Dobreanu o ruină”.

Interesant este articolul publicat în revista „Machina” în care se menționa că ar fi o mare greșeală ca o clădire pentru care s-au adunat atâția bani „să se facă alandala”. Mai mult, semnatarul articolului, deși considera că este necesar un local de teatru, totuși, având în vedere multele și urgentele probleme edilitare nerezolvate, a scris o poezie satirică cu următorul conținut: „De biruri grele și-angarale / Ne crapă buza-n patru, / N-avem nici apă nici canale / Da-n schimb avem un teatru. / Nu mai vorbesc că străzi pavate / N-avem decât trei, patru / Și alea prost iluminate, / Da-n schimb avem un teatru. / E drept, suntem mult mai prejos / Ca insula Sumatru / Deși plătim prestații gros / Da-n fine avem un teatru”.

Renovat de către M. Bragadiru, teatrul–bufet, cu destinație culturală, dar și comercială, avându-se în vedere beneficiile pentru amândouă domeniile, este închiriat la diferiți antreprenori pe o anumită perioadă. Se compunea dintr-o sală de spectacole cu galerie și balcon, folosită pentru reprezentații de teatru, conferințe, serate, nunți și baluri, de fiecare dată însă se preciza în contract obligația ca ori de câte ori se solicită, să se pună sala și la dispoziția Societății Filarmonice, pentru acti­vitățile pe care aceasta le organiza.

Deși exista o clădire pentru teatru, deși în oraș poposeau trupe cu actori de primă mărime ai scenei românești, gustul și dorința de a urmări spectacolele ce se prezentau nu erau pe măsura eforturilor, astfel că în cronica dintr-o publicație locală se scria: „Păcat de râmniceni că nu prea s-au grăbit să profite de acest sacrificiu al artiștilor, în frunte cu maestrul Nottara și să guste, cât de puțin, din opera dramatică româ­nească a d-lui Delavrancea”.

În anul 1913, consi­derându-se că din cauza stării insalubre a construcției, imobilul nu mai putea fi folosit, primăria hotărăște rezilierea contractului de arendare, în ideea găsirii posibilităților pentru a se efectua lucrări de consolidare și reparații. În anii ocupației vremelnice (1916-1918), autoritățile mili­tare germane impun executarea unor lucrări de consolidare și amenajare, obligând primăria să achite valoarea devizului care se cifra la 12.104 mărci, după finalizarea lucrărilor. Aici se organizau reprezentații tea­trale pentru militarii germani. În perioada 1918–1930, localul este subînchiriat unor antreprenori – între care G. Beyr, Elena P. Vioreanu, C. Niculescu, Vasile Filotti -, de regulă pe o durată de cinci ani.

Referitor la sala de teatru, într-o publicație locală se menționa, în anul 1921, că teatrul din Grădina Publică „pare o vilă părăsită… iar trupele de teatru, demult au încetat să-l viziteze”. În anul 1922 s-au efectuat unele repa­rații, deoarece în perioada 1916-1918 a fost folosit ca depozit de cereale și a suferit degradări serioase.

Activitatea teatrală era stânjenită nu numai de starea în care se găsea sala, ci și de probleme de natură financiară, impozitele erau „pur și simplu insuportabile” la acea dată. Nu este de mirare că în presă au apărut din nou semnale referitoare la condițiile oferite de sala de teatru și la necesitatea de a se repara sau să se ridice o nouă construcție.

Coordonarea activității de spectacole se făcea de către un agent teatral (din 1923), de o subcomisie teatrală (din 1927) și de un comitet județean pentru spectacole compus din cinci membri (din 1931).

După incendiul din 1 ianuarie 1929, cu toate repa­rațiile care s-au efectuat, sala era totuși improprie pentru spectacole cât de cât pretențioase, astfel că în anul 1932, Ion Demetrescu–Demion se oferea să doteze teatrul cu cele necesare: „Teatrul care este, actualmente nu are nimic”. Pentru ziua de 24 ianuarie 1934, Căminul Cultural „Alexandru Vlahuță”, cu sediul în strada Perieni, nr. 28 (afiliat la Asociația pentru Cultura și Propășirea Poporului Român), a solicitat sala teatrului în vederea organizării „unei serbări culturale”. În același an au mai solicitat sala N. Băltățeanu, actor societar al Teatrului Național, pentru a se prezenta, la 19 martie, piesa „Gaițele” de Alexandru Kirițescu; Al. St. Vernescu a organizat la 27 octombrie, un „turneu de propagandă al muzicii românești”, iar Jean Marinescu–Sion, artist dramatic, a prezentat, la 29 septembrie, un spectacol „cu trupa mea de artiști”.

În 1942 se pune problema unei noi construcții, cu săli pentru spectacole, concerte și conferințe, întrucât vechiul local devenise impropriu și era folosit doar ca depozit de alimente. Este demolat în 1948, hotărându-se ca pe terenurile expropriate pentru utilitate publică de la cetățenii Zaharia Mereuță și Alexandru T. Andrei, să se ridice, cu materiale provenite și din demolarea Mausoleului pe care îl ridicaseră germanii la Petrișoru–Raco­vițeni, un teatru muncitoresc, actualmente clădirea Casei Municipale de Cultură „Florica Cristoforeanu”.

În ceea ce privește spectacolele prezentate în decursul timpului, pe scena teatrului–bufet sau la Cercul Militar, documentele fac referiri la prezența unor trupe aflate în turneu, însă și la activitatea unor formații locale de amatori. Din inițiativa cunoscutului om de cultură Octavian Moșescu, dar și a unor inimoși și talentați intelectuali, între care se detașează avocații Victor Dimitriu și Ion Măgârdiceanu, s-au organizat spectacole de teatru, cu prezen­tarea mai multor reviste, adevărate satire la adresa mora­vurilor timpului, și mai ales a vieții politice locale. Interesante de urmărit sunt și cronicile teatrale publicate în presa locală, care informează atât despre spectacolele ce se prezentau, cât și despre condițiile materiale și, în gene­ral, despre viața artistică din oraș. Astfel, Octavian Moșes­cu a scris revista „V-ați ars”, un pamflet la adresa politicienilor locali, în care, prin­tre alții, au interpretat roluri Victor Dimitriu, Ion Neagu, C. Anastasiu, Virgil Tabacu ș.a. Alte reviste: „Acum e rost”, „Cum cade o revistă”, „Cântecul lebedei”. Au mai jucat: Ion Măgâr­diceanu, Petrică T. Zamfirescu, Puiu Pavelescu, Iancu Flavian, profesori și studenți. Informația o găsim în volumul „Oaspeți de altă­dată”, de Octavian Moșescu, apărut la Editura Litera în anul 1972.

În 1911, ziarul „Presa” amintea cititorilor că de aproape trei ani „publicul râmnicean nu a mai avut ocazia să vadă un spectacol de teatru”, dar relata și despre turneul trupei conduse de C.I. Nottara, cu piesa „Manasse” de Ronetti Roman, ce urma să fie prezentată în sala Cercului Militar, „din cauza lipsei unei săli de teatru” (corespunzătoare, am adăuga noi).

Spectacolele trupelor locale de amatori – studenți, avocați, profesori, elevi, funcționari – se organizau de regulă în scopuri filantropice. Astfel, înca­sările obținute cu revista „Visul unui cetățean”, de Victor Dimi­triu și I. Măgârdiceanu, au fost donate pentru ajutorarea unor nevoiași, iar beneficiile revistei „Bravos Râmnic” (15.000 lei), au fost folosite pentru renovarea teatrului.

Constatăm și la Râmnicu Sărat, că în decursul timpului, trecându-se peste neajunsuri și greutăți, mai ales de ordin financiar, intelectualii animați de dorința de a crea un climat spiritual elevat, s-au străduit, pe măsura priceperii, dar cu multă simțire și dăruire, să educe publicul râmnicean în spiri­tul dragostei față de frumos, față de valorile dramaturgiei românești, față de moște­nirea culturală a înaintașilor.