,,Dumneavoastră, medicii, nu aveţi voie să greşiţi!”, o frază pe jumătate speranţă şi pe jumătate sentinţă. “Trebuie să fiţi perfecţi”, se continuă de obicei, ca un îndemn de (înghe)suire pe un soclu instabil.
Noi, medicii, fiind doar o felie din tortul dulce-amărui al omenirii, putem greşi.
Cum? În această lume perfectă în care noi, oamenii, mâncăm sănătos, nu fumăm, nu consumăm alcool, nu poluăm şi respectăm toate normele de igienă fizică şi psihică, îndrăzneşte cineva să greşească faţă de sănătatea noastră, chiar dacă există protocoale de tratament?
După cum spunea profesorul de chirurgie Atul Gawande de la Harvard – autor al unei remarcabile şi singulare cărţi despre erorile medicale -, indiferent ce măsuri s-ar lua, medicii greşesc uneori şi nu e deloc rezonabil să li se impună să atingă perfecţiunea. Este rezonabil, în schimb, să li se ceară să nu înceteze să aspire la îndeplinirea unui asemenea obiectiv.
Apelând la mitologie, poţi aspira la zbor, precum Dedal, dar nu e recomandabil să stai permanent lângă soare, precum Icar, pentru că te vei prăbuşi fulgerător. Neîntâmplătoare diferenţa de vârstă şi experienţă între cei doi, diferenţă care poate desena drumul de la aspiraţie spre orgoliu. În congresele de chirurgie, sesiunile de black videos în care se prezintă greşeli făcute în chirurgie sunt cele mai populate de chirurgi dornici să vadă că şi cele mai mari nume greşesc şi, mai mult decât atât, au puterea să o recunoască.
Purtăm cu noi greşelile noastre nu numai în conferinţe profesionale. Le invităm şi în nopţi nedormite de întrebări (oare dacă nu îl operam nu ar fi trăit mai mult? oare dacă aş fi injectat la endoscopie mai multă adrenalină s-ar fi oprit sângerarea? oare colecţia de la tomografie este serom, abces sau hematom?). Ni le putem reaminti în săli de judecată; în Statele Unite – şi înclin să cred că nu numai! – nu există medic să nu fi trecut cel puţin o dată, justificat sau nu, printr-un proces de malpraxis. Nu de puţine ori întrebările acelea rămase fără răspuns iau în medici chipul infarctelor şi accidentelor cerebrale.
La sfârşitul secolului XIX, prestigiul profesorului Robert Koch a fost sfărâmat, iar el a căzut pradă oprobriului public când speranţa generală pusă în tuberculină ca tratament al TBC-ului a fost infirmată după utilizarea pripită pe mai mulţi bolnavi. Experienţa dobândită a fost însă folosită pentru folosirea preparatului respectiv ca metodă de diagnostic al acestei teribile maladii.
Ca şi în viaţă, putem greşi atât timp cât recunoaştem şi ne îndreptăm greşelile, iar ideal e când învăţăm din ele. Ale tale sau ale colegilor, greşelile se concretizează în experienţa oferită, alături de protocoale de tratament, bolnavilor. Faptul că pe drumul public există reguli, semne de circulaţie şi limitări de viteză nu elimină accidentele ci scade (eventual!) numărul lor. Participanţii la trafic, ca şi bolnavii (în fond, cam aceiaşi) sunt diferiţi unul de celălalt. Cel puţin până la introducerea maşinilor fără şofer sau a androizilor.
Problema e… pe cine mai învinovăţim atunci?
Costin DUŢU este doctor în Ştiinţe Medicale, medic primar de Chirurgie generală la Spitalul Militar Central
