Libertate și iubire, sau iubire și libertate… Ordinea chiar nu contează, dar aceste cuvinte sunt exact cele ce o definesc cel mai bine pe Viorica Șerbănoiu, artistul buzoian care trăiește intens, prin toată ființa sa, care are o bucurie de viață cum rar am mai întâlnit. Este veșnic cu zâmbetul pe buze, deși viața i-a făcut destul de multe șicane. Bucuria de a se trezi dimineața și de a vedea răsăritul o îndeamnă să mergă mai departe și să facă ceea ce îi place… să picteze. De mică a simțit că are un dar special, fapt confirmat, de altfel, la școală, de profesoara de desen. Deși are talent, nu a urmat o facultate de profil, ci a ales domeniul psihologiei, destul de vast și extrem de interesant.

Despre Viorica Șerbănoiu s-a scris foarte mult, atât în presa locală cât și în presa națională. S-a scris despre talentul ei nativ, dar mai ales despre creațiile care ies din mâinile sale dibace și care încântă privirile și sufletele celor mai puțin inițiați în acest domeniu. A pictat aproape orice: încălțăminte, haine, mobilă, ouă de struț, pahare de șampanie, cufere, pereți. Și totuși… a mai rămas ceva nespus, nescris și neștiut poate de mulți dintre cei ce au citit despre ea: visuri, speranțe, noi proiecte. Ce putem spune? Este un artist care trăiește fără să-și facă planuri, ia decizii cu sufletul și iubește tot ce o înconjoară. Am stat de vorbă cu ea mai bine de două ore, dar aș fi zis că atunci timpul a stat în loc. Nu are regrete în viață, dar își dorește foarte mult un loc al ei, un atelier în care să-și poată expune apoi ceea ce creează. Dar poate vorbele mele sunt de prisos și poate că ar fi indicat să o cunoașteți și mai bine din următorul interviu.

Viorica Șerbănoiu: Am lucrat mulți ani în presă în domeniul marketing, mi-a plăcut…, începe ea să mi se destăinuie.

Reporter: Ce era așa de incitant de ți-a plăcut atât de mult acest domeniu?

Viorica Șerbănoiu: În zona asta, mi-a plăcut interacțiunea cu oamenii, pentru mine asta este vital. Nu pot să trăiesc singură în lume, în sensul de comunicare. Eu sunt foarte sociabilă, am nevoie de asta. Dacă am o problemă, cu asta îmi trece cel mai repede, ies pe stradă, într-o sută de metri mă întâlnesc măcar cu două persoane și mi-am schimbat starea. |mi place foarte mult să cunosc foarte multă lume, să vorbesc, dar în același timp – dacă vorbim despre publicitate – dacă nu cred în produs, nu pot să fac nimic. Adică  nu pot să vând un produs în care eu nu cred. Am constatat asta în diverse situații.

Reporter: Așadar, ai renunțat la marketing și ai ales să pictezi…

Viorica Șerbănoiu: De fapt, era o chestie care mergea oricum în paralel. Cu vreo doi ani și ceva în urmă am început să pictez. Am visat foarte mult la treaba asta. Cred că era un vis ascuns, pentru că, de mică, în loc să îmi fac temele, desenam. Adică preferam asta, deci era pe locul I. Nu eram un talent vizibil, dar era o pasiune, mi-a plăcut să fac asta. Părinții mei mi-au lăsat o oarecare libertate, care mi-a făcut bine, pentru că am făcut mereu ce mi-a plăcut. Mă puneau într-adevăr la teme și îmi puneam peste cartea de chimie, să zicem, o coală și desenam până când consideram eu că ar trebui să mă apuc și de învățat.

De la pantofi la pereți și piese de mobilier

Reporter: Deci, practic din copilărie te-ai apucat să desenezi. Am văzut câteva dintre lucrările tale, mai ales cele făcute pe pantofi. Foarte interesant…

Viorica Șerbănoiu: Așa am început. Asta a fost ideea de început cu pictură de pantofi, deși în liceu am început cu hainele. Mi-am pictat hainele când eram în liceu.

Reporter: Care a fost prima ta pereche de pantofi pe care ai pictat-o?

Viorica Șerbănoiu: Desenul, pictura în general, au venit așa, ca niște dorințe de a estompa lucruri mai puțin frumoase din viața mea, sau mai triste, așa au venit, pur și simplu instinctual, din momentele acelea în care simțeam nevoia să acopăr urâtul cu ceva frumos. Eram într-o perioadă grea, adică pierdusem câte ceva, și mi-am găsit pantofii mei de mireasă – mie mi-au plăcut foarte mult acei pantofi, mi se păreau foarte eleganți – și am încercat cu niște acrilice să fac ceva. Mă uitam la televizor în timpul acesta și am început să fac niște spirale pe ei, asta m-a dus pe mine mintea atunci, după aceea am aflat că spirala aceea înseamnă timp, eternitate. Chiar m-am uitat pe niște semnificații de motive tradiționale și așa am aflat ce înseamnă. Ei bine, atunci am făcut-o așa, pur și simplu și m-am jucat pe ei. Nici acum nu i-am terminat.

Reporter: Ai purtat ceva din ceea ce ai creat?

Viorica Șerbănoiu: Da. Când m-am apucat serios de treaba asta, am cumpărat vopseluri și ca să mă apuc să fac altora, m-am gândit că trebuie neapărat să ofer garanție, pentru că omul întreabă „Rezistă sau nu?” și acolo scrie că rezistă, dar până nu probezi? Am probat culorile pe sandalele mele pe care le-am purtat foarte mult, și apoi nu prea am mai avut timp să-mi fac de-ale mele. Mi-am mai pictat foarte repede niște pantofi, pentru că mă duceam într-o emisiune și mi se părea ceva normal să am și eu ceva pictat pe mine, dacă tot mă duc. Și cam atât mi-am făcut mie.

Reporter: Dacă este să divulgi din secretul tău, ce folosești pentru așa ceva?

Viorica Șerbănoiu: Nu este niciun secret, pentru că nici pe mine nu m-a învățat nimeni, am intrat pe net și am văzut și am testat, este un acrilic. Bine, sunt mai multe feluri de acrilice, sunt diferite ca și consistență, mie mi se potrivesc unele mai groase, depinde foarte mult și brandul. Am constatat că este chiar o diferență de calitate de la un brand la altul. Pe cele mai bune le folosesc pe piele și ideea de rezistență este și un Vernis, un lac protector mat, sau lucios și se aplică după ce se usucă.

Reporter: Demult știam că se folosea tempera amestecată cu aracet…

Viorica Șerbănoiu:  Da, păi eu, inițial, la vremea când eram în liceu, atunci când m-am apucat, cam prin ‘89, să îmi fac eu, nu știam că mai pictează lumea, nu știam de aceste vopseluri, pur și simplu aveam un motiv anume, irisul, voiam să-mi pun peste tot, aveam început cu un oracol și apoi mi-am pus pe teniși, pe rucsac și pe tricou, pentru că eram și sunt fan Iris. De la ideea asta m-am dus cu copaci, cu ochi, cu de toate și, ca să reziste, tot așa aflasem și eu nu mai știu, cred că de la profesoara mea de desen, Argentina Munteanu de la Școala nr. 11, pe care o venerez și care mi-a confirmat, cred că dânsa a spus atunci de combinația asta – noi lucram la școală cu tempera la momentul acela, cred că și acum se lucrează la fel – amestec cu aracet, ca să reziste la suporturi, gen haine. Eu mi-am pus și pe teniși, pentru că mi-am dat seama că tot textil este.

Reporter: Și, după ce te-ai apucat serios de lucru, cum au început să vină comenzile?

Viorica Șerbănoiu: Sincer, nici eu nu știu cum… N-am făcut nimic special pentru asta. Am așa o chestie, că și în vânzări am avut la fel. Am o chimie cu oamenii, nu știu, cred că pot să comunic altfel cu ei, la alt nivel. Nu mi-am făcut niciodată reclamă. Recent mi-am făcut pagina de Facebook, Atelier Viorica Șerbănoiu, special numai cu astea. Era pagina mea personală de Facebook și acolo am început să arăt ce-am mai făcut eu. Comenzile au început să vină așa, de la prieteni, din auzite, din recomandări, după care m-au abordat oameni, pe care nu-i cunoșteam, pe Facebook. Eu m-am gândit inițial să pictez pantofi și haine, dar am primit o provocare și de atunci au început provocările. Simona și Vali Petcu m-au provocat să fac prima lumânare pictată, primii pereți pictați. Când mi-au zis de lumânare  am fost șocată, pentru că nu m-am gândit niciodată să fac așa ceva. Simona mi-a zis „Eu sunt nașă și vreau să-mi pictezi tu lumânarea”. Deci nici măcar pe net nu văzusem, nu căutasem și am zis „Cum să pictez lumânarea? E ceară, nu știu dacă face priză…”. Și mă uit pe net și văd că lumânările care sunt pictate cu ceară pigmentată, sunt tot felul de ștampile, deci cu totul o altă poveste. E o tehnică mai mult decât artă, e șablon. Atunci am zis „Dacă merge, eu pictez cum simt”. A fost prima lumânare pictată. A ieșit foarte frumoasă și pe mine m-a încântat. Sunt multe lucruri care mă încântă și pe mine la final, după ce termin și îmi dau seama că se poate picta pe aproape orice.

Reporter: Cât timp îți ia să realizezi ceva ce ai primit ca și comandă, să spunem, de exemplu, două lumânări?

Viorica Șerbănoiu: Nu numai lumânarea, ci la orice pictez, depinde de starea pe care o am, pentru că dacă mă apucă un entuziasm nebun, pot să le fac pe amândouă într-o zi, dar nu înseamnă 24 de ore, înseamnă adunate 4-5 ore. Dar  nu mi se întâmplă așa de des să mă apuce așa o furie din asta încât să nu le mai las, de aceea îmi mai iau marjă de timp. Poate să vină cam cu o săptămână înainte de eveniment, lumânările le dau chiar cu o zi înainte, că așa e normal și pentru că sunt fragile.

Reporter: Aceste lumânări sunt întotdeauna identice?

Viorica Șerbănoiu: Ele între ele nu sunt identice. Bine, dacă sunt lumânări de cununie și e firesc să aibă același motiv, aceeași floare să zicem, dar nu în aceeași poziție, nu sunt la fel. Mi se pare… Este și mult mai greu dar nu înțeleg rostul. Te duci la fabrică și îți iei identice dacă vrei. Nici pantofii nu sunt la fel, stângul cu dreptul. Au aceeași floare, același motiv dar le pun de regulă, asimetric ca poziție.

Reporter: Ce altceva ieșit din comun ai mai făcut? Avem pantofi, haine, lumânări…

Viorica Șerbănoiu: Cupe de șampanie, pe care le fac cu vopsea de vitralii care rezistă la spălat. Acum nu știu ce să mai pictez… dar până acum am pictat pahare, ouă de struț, mobilă…

Reporter: Când ai avut o comandă pentru mobilă?

Viorica Șerbănoiu: Am avut prima dată un obiect de mobilier, un dulap cu o oglindă în față, pentru bijuterii. Îl ducea cadou cuiva și cred că mi l-a dat cu o săptămână înainte. Era alb palul din care era făcut și a vrut să-i fac maci. A ieșit foarte frumos. Macii sunt cumva florile pe care le pictez cel mai bine, îmi plac foarte mult. După aceea a mai venit o comandă, o garnitură de sufragerie. Ele erau bej, imitau lemnul natur, erau tot din pal, iar clienta dorea să-i schimb și fondul. Le-am făcut alb-crem. Așa am învățat, întrebând prieteni care au mai lucrat cu vopseluri pe bază de apă. La Casa Berarilor, patronul a renovat mult acolo și la final holul care despărțea baia de pub l-ar fi vrut decorat. Ar fi vrut inițial un tapet lavabil, dar mai apoi s-a gândit la mine, că mai bine aș veni eu să pictez ceva. Și așa a început totul. El a avut ideea personajelor. Mi-a trimis pe net personajele pe care le dorea și doi pereți mi i-a lăsat mie la dispoziție să-i fac niște aripi: fluturele și îngerul, unde se pozează toată lumea. Își fac selfie acolo, își fac poze. Da, mi-a plăcut mult ideea. Nu știam din start și nici măcar nu mi-am imaginat că o să iasă, dat fiind că nu am pictat pereți. Pozele acelea au venit, eu deschidem telefonul la mărimea pe care o are un telefon și mă uitam pe ele și cu o mână făceam. Atunci, am realizat  că am și simțul proporțiilor. Deci la mine nu este școală, eu nu am niciun fel de școală în sensul acesta. Deci, nu am urmat o facultate de profil.

Reporter: Care a fost cea mai mare provocare a ta, în acest sens?

Viorica Șerbănoiu: Fiecare a fost. Când e o chestie pe care n-ai mai făcut-o este o provocare. Nu știu dacă a fost vreuna mai mare. Cred că pictatul pereților a fost. Pe de altă parte, cu rochiile de ocazie este destul de greu. Cei din jur nu-și dau seama cum am curaj să mă apuc de o rochie care are o anumită valoare și omul mi-o dă cu încredere. Și le spun „N-am ce să stric la ea, nu am cum să o stric”. Dar de la gândirea mea îmi iese ceea ce fac. Rochii foarte ample făcute cu o vopsea specială pentru textile. Cred că acestea au fost provocările.

„Copiii te trag spre lumea lor și este fascinant”

Reporter: Am văzut că ai creat un atelier pentru copii. Când anume l-ai înființat?

Viorica Șerbănoiu: Uite aici (la Casa Berarilor, n.r.) la cafea unde vin destul de des, câteva mămici tinere cu care mă întâlneam pe aici m-au întrebat: „Nu vrei să faci și tu pe vară un atelier cu copiii noștri, că uite, ar fi interesant să-i rupem un pic de tablete, de telefoane, și să mai stea și ei să mai facă și altceva”. Chiar nu mă gândisem la așa ceva. Mă mai întrebase lumea despre asta, dar nu m-am gândit niciodată serios la asta. Până la urmă am zis „Hai să fac și treaba asta!”. Am vorbit atunci cu patronul de la Casa Berarilor să mă lase în spate, unde este o grădină, unde mi se pare liniște, e frumos și este atâta verdeață. Eu îi văd pe ei în permanență, este un fel de curte, pentru că noi aici nu numai pictăm, ci ne și jucăm. M-am gândit să o fac așa… nu neapărat ca o lecție de pictură și nici nu pot să mă duc spre dezvoltare personală, dar este între. Toate acestea îmbinate duc acolo, copiii prin joacă învață mult.

Reporter:  De când ai deschis acest atelier?

Viorica Șerbănoiu: A început chiar în luna iunie a acestui an. Mi-a părut rău că nu am reușit să fac de 1 iunie. Am încercat să fac ceva, însă nu a ieșit și așa am deschis pe 2 iunie. Am făcut o dată pe săptămână, după care de două ori, pentru că au fost din ce în ce mai mulți. Acum iarăși sunt mai puțini, pentru că au plecat în vacanță cu părinții. Nu este nimic constant, nici nu este obligatoriu nimic, vin când pot și de câte ori vor. Am un grup pe Facebook, mă anunță acolo când vin. Trebuie neapărat să știu din timp numărul copiilor, pentru a le asigura materialele.

Reporter:  De obicei câți copii ai și de la ce vârste?

Viorica Șerbănoiu: Am de la patru ani și jumătate până 14 ani. Sunt iubibili. Mă gândeam să-i pun pe grupe, dacă am văzut că apar așa de diferite vârste, numai că am constatat că e mai bine așa, un grup mixt. Îmi doream să fie maxim opt și am avut într-o zi, 14. Și am zis atunci, trebuie să vă împart, pentru că era vacarm, dar ei se simt atât de bine…. Mă simțeam un pic aiurea, în sensul că fiind prea mulți, să nu creadă că nu mă ocup de ei, dar având în vedere că nu este o lecție de desen, ei își fac prieteni și avem acele pauze – pe care uneori le și inventez –  în care ne jucăm. Ei se și plictisec, nu poți să-l ții, la patru ani și jumătate, două ore numai să picteze și să deseneze și atunci le zic „Hai să lăsăm astea la uscat, mergem să  ne jucăm puțin”.  Se joacă, ei își fac jocurile lor… sunt extraordinari. Reușesc să se joace împreună, chiar dacă sunt de diverse vârste, chiar așa, în grup mixt. În momentul în care am atelier, nu-mi aloc numai două ore și atât, nu, stau până când termină și ultimul copil. Ei pictează, în general, ce vor pe diverse suporturi: tricouri, teniși, pe care și le aduc ei de acasă. Am pictat măști de carton, am pictat figurine din lemn, teniși, borcane, vom picta șepci, pietre, vom picta orice vor ei. Eu îmi doresc foarte mult să am diversitate, ca să nu se plictisească. Ei sunt încântați și eu sunt la fel. După atelierul de pictat borcane, la următoarea întâlnire pe care am avut-o, unul dintre copii – are cinci ani și este cel mai original în idei – mi-a zis că o să-mi aducă și mie un borcan cadou, pictat de el acasă, că atât el cât și sora lui, când au ajuns acasă, au mai pictat câte cinci borcane. Ei nu au temă acasă, dar înseamnă că le-a plăcut, iar pe mine m-a încântat asta. Sunt câteva fetițe care încă mai scâncesc după mami, dar nu durează mult, maxim cinci minute de la plecarea părinților și gata… Sunt preocupate, lor le place acolo, dar sunt obișnuite să stea cu mama.

Reporter: Spuneai că la atelier copiii au pictat pe orice suport? Te-ai gândit să-i pui să-și picteze mâinile? Ai văzut de exemplu la indience cum au acel desen făcut pe mâini (henna)…

Viorica Șerbănoiu: Da, m-am gândit să-și picteze mâinile, m-am gândit să-i pictez și pe față, pentru că mi-au spus că vor și am zis că o să o facem într-o zi, să-i pictez eu pe față, sau ei, unii pe alții, tragem bilețele, să vedem cum sunt perechile și să se picteze unii pe alții.

Reporter: Ai descoperit în grupele pe care le ai copii care chiar ar avea talent?

Viorica Șerbănoiu: Nefiind eu profesor de desen… eu îi evaluez în mintea mea, în sufletul meu, cum îi simt… Sigur că sunt, și nu neapărat cel care face o linie perfectă. Ei au un simț al culorii, pe care un adult n-o să-l aibă niciodată. Oricât de artist și de școlit ar fi, niciodată nu cred că un adult ar combina culorile precum un copil. Eu aș spune teoretic că nu apare nimic frapant, dar în contextul acela în care ei pun culorile arată într-un fel, formele pe care le fac cu acele culori sunt unice. Am fost invitată la două clase la Liceul Pedagogic în cadrul „Săptămânii altfel”, de acolo de fapt a început ideea de atelier și am avut confirmarea că pot lucra cu copii, și am lucrat cu pe 30 de copii odată, care și-au pictat tricourile. Mi s-a părut extraordinar ce au putut să facă. O mămică, ce are copiii în două clase diferite, mi-a povestit ,,Copilul meu nu vrea să deseneze la școală. El a făcut acel tricou fără să-l ajuți?”. Și i-am zis ,,Ai cuvântul meu de onoare că nu i-am făcut decât o albinuță mică la final, că mi-a zis că ar vrea acolo, pentru că el desenase niște stupi”. El a împărțit tricoul, că are un carton ca suport băgat sub tricou, în diagonală – eu nu știam ce vrea să facă – și a început să deseneze ceva într-un triunghi, ceva în altul. Eu l-am întrebat ,,De fapt, ce faci acolo?”, într-un loc erau nori, dincolo soare. El mi-a zis că făcea două lumi diferite… Deci, la clasa a II-a. Deci, nu ai cum să mai gândești ca el. În primul rând pentru că noi nu mai avem inocența pe care o au copiii, suntem influențați inclusiv și în imaginație, clar, de tot ce se întâmplă în jurul nostru și de ce s-a întâmplat. Ei vin cu alte inspirații, nu știu unde și cum, dar au ima­gi­nație. Dacă ar putea să redea ei exact…Cred că este o lume fantastică. Deci nu e cineva care excelează, dar le vezi preocuparea. Unii sunt mai preocupați și chiar le place să picteze și stau acolo și le ies ideile într-un fel. Sunt foarte mulțumită mai ales de ceilalți, pentru că cei care sunt pasionați de desen fac asta și acasă, pe când ceilalți nu desenează acasă, iar aici pictează. Aici am încercat să evit să le dau markere pentru a face contur, ci să folosească pensula și am constatat că a trebuit să renunțe la negru, sau a trebuit să aduc foarte puțin negru. Nu știu dacă este trist sau ce se întâmplă, nu știu să interpretez obicetiv, dar copiii mici au tendința să folosească negru foarte mult. I-am întrebat și mi-au zis că așa e personajul nu știu care, din nu știu ce desen, sigur îi inspiră ceva, nu cred că așa simt ei. Cred că așa sunt influențați de ce se promovează,de ceea ce văd ei la TV, de jocuri… e întunecat așa totul, e agresiv.

Reporter: Te încarci pozitiv atunci când lucrezi cu ei?

Viorica Șerbănoiu: Da, foarte mult. Am avut zile în care am venit și am crezut că nu voi fi în stare să stau cu ei. La primul atelier mi-am luat cafeaua acolo și mi-am dat seama după două ore și jumătate că nu am gustat din ea. Nu neapărat că nu am avut timp, puteam să mă rup, dar nu mi-a venit să fac altceva cât am stat cu ei acolo. M-au deconectat de tot. Și mă gândeam că la cum mă știu eu, dacă lucrez eu o rochie sau altceva și nu am o stare bună, nu pot să lucrez. Ei bine, cu ei nu este așa, trag de tine în sensul bun. Adică te trag spre lumea lor și este fascinant. Deci lumea lor este lumea mea preferată.

„Degeaba îți faci planuri. Viața este despre acum, atât”

Reporter: Te-ai gândit să faci la școală o oră a ta, de exemplu, cu ceea ce ai făcut la ,,Săptămâna altfel”?

Viorica Șerbănoiu: Nu m-am gândit, mi-ar plăcea, dar cum crezi că aș putea eu pătrunde în acest sistem? Cred că trebuie să fac o grămadă de demersuri, de hârtii, de școli și de diplome. Eu am modulul de pedagogie în cadrul facultății, cred că asta m-ar ajuta, dar nu știu dacă sistemul ar permite… Nici nu m-am gândit serios la asta.

Mi-a destăinuit, însă, un proiect pe care ar dori să-l facă, însă ceva pare să o rețină. O postare pe rețeaua de socializare i-a dat ideea de a face un lucru intersant prin prisma persoanelor pe care dorește să le implice în acest proiect.

Viorica Șerbănoiu: Cu ceva timp în urmă, am văzut pe net un articol cu o poză dintr-un oraș, cu niște scări exterioare pictate. Mi s-a părut superb, era într-un centru vechi. Atunci m-am gândit că în Buzău nu prea avem așa ceva și m-am gândit „Ce minunat ar fi să facem tot Amfiteatrul din Parcul Tineretului”?

Reporter: Și ai mers mai departe cu această idee? Adică ai încercat să vorbești cu cineva pentru ca proiectul acesta să prindă contur?

Viorica Șerbănoiu: La vremea aceea nu mi-a dat nimeni un răspuns, dar… 

Reporter: De ce nu întrebi acum, pentru că din câte ai văzut în ultima perioadă, există un real interes din partea autorităților locale pentru tot ce ține de cultură?

Viorica Șerbănoiu: Da, am vorbit cu Alfred Vasilescu, adică i-a plăcut ideea asta a mea și el, foarte încântat, mi-a spus să fac proiectul și să-l prindă în buget… totuși… nu știu… Ar fi un proiect de suflet. Nu l-aș face neapărat cu copiii de la Arte, pentru că nu mă interesează studiat, ci cu copiii de la atelier, pot să fac cu o grămadă de adulți cu care dacă mă întâlnesc aici și le spun, ar veni să facem împreună ceva. Singura mea îndoială este, și chiar nu vreau să intru în detalii pentru că nu aș vrea să fac acuzații nefondate, ar fi de documentație, de hârtii, de calitatea pe care eu aș vrea să o fac și care n-ar ieși așa, pentru că sunt niște achiziții de făcut, sunt niște produse de cumpărat. Mi-ar plăcea, e foarte interesant și mi-aș dori să-l fac.

Reporter: Este interesant mai ales dacă implici în acest proiect copii și oameni care nu au nicio pregătire în acest domeniu…

Viorica Șerbănoiu: Da, pentru că nu vreau să o fac pe Gioconda pe scările acelea, nu asta e ideea. Poate o să-l fac (proiectul, n.r.) până la urmă. E frumos… dar ar trebui calitate la produs. Este foarte expus acel loc… dacă nu ți se oferă produse de calitate… Cred că trebuie să nu renunț la idee, ci să insist.

Reporter: Ai regrete, în sensul că nu ai făcut ceva care ți-ai fi dorit pentru că ai avut o reținere?

Viorica Șerbănoiu: Nu am regrete, având în vedere că am ajuns să fac ceva ce îmi place. Nu am regrete, pentru că încă nu am ajuns la final și orice mi-ar trece prin cap că n-am făcut, am timp să fac. Nu am regrete, pentru că indiferent ce s-a întâmplat, dacă a fost bun sau rău, m-au adus aici. Eu chiar mă simt foarte bine cu mine. Regretele mele sunt cumva de altă natură și trebuie să mi le scot din mine. Eu regret lucrurile care n-au depins de mine, doar atât. Eu nu sunt un om organizat, eu nu sunt un om punctual și n-am cum să regret atâta timp cât eu nu mi-am propus… Eu nu am planuri. Pe mine dacă mă întrebi de planuri, m-ai blocat… Viața mi-a demonstrat, cu vârf și îndesat, numai dacă nu vrei să vezi, nu vezi: degeaba îți faci planuri. Viața este despre acum, atât. Adică cea care urmează, n-am de unde să o știu, nu mi-o garantează nimeni.

Reporter: Ți s-a mai spus că ești un artist nonconformist. Te consideri astfel?

Viorica Șerbănoiu: Eu nu mă consider nonconformistă, pentru că asta sunt eu și sunt foarte feri­ci­tă în adevăratul sens al cuvântului, uneori îmi vine să zbor de fericire, când văd oameni în jurul meu care se închistează în dogme, în principii care nu li se potrivesc, doar pentru aparențe. Clar că toți avem momente când ne abținem de a fi noi, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă duc într-o zonă în care chiar nu sunt eu. Mă abțin să mă scot afară, sunt discretă, dar nu înseamnă că sunt eu. Dacă nu mai sunt eu, plec de acolo. Când ești liber, asta înseamnă să fii autentic. Sunt mulți care nu-și permit astea decât când au bani, dar asta nu are nicio legătură. Din punct de vedere financiar, eu o duc chiar foarte greu uneori, dar se compensează și prefer să fiu așa, decât să am bani și să fiu o nefericită.

Reporter: Ce înseamnă fericirea pentru tine?

Viorica Șerbănoiu: Nu știu ce înseamnă cu adevărat fericirea. La mine fericirea este în lucruri mărunte, în pași mărunți. Dimineața când mă trezesc și văd soarele că a răsărit… Mă gândesc de câte ori vin de acasă, din centru, și până aici, să-mi beau cafeaua, ce fericită sunt că fac asta, îmi vine să zbor pe Bulevard, uneori. Îmi doresc lucruri care nu sunt exagerate… îmi doresc să mă duc și eu să văd marea… N-am dorințe exagerate. Îmi doresc să pot să fac și să dezvolt ceea ce ține de pictură. Îmi doresc foarte mult un atelier undeva… așa cum mi-l imaginez eu, într-o casă restaurată, într-o casă veche și să fie un atelier în care și să lucrez și să expun, pentru că mă întreabă atâția oameni dacă am de vânzare câte ceva pentru diverse cadouri să le fac în ziua aia. Asta îmi pare rău că nu pot să le răspund pozitiv.

Reporter: Dar atelierul tău unde este acum?

Viorica Șerbănoiu: O prietenă de-a mea avea acasă un spațiu de depozit unde mi-am făcut acolo atelier. Sunt sigură însă că va veni și acel moment. Trebuie să vină, pentru că mi-l doresc foarte mult, dar nu forțez nota deloc. În ge­ne­ral, eu știu sigur că lucrurile, atât cele bune, cât și cele mai puțin bune, se întâmplă așa cum trebuie.

Reporter: Ai vreo dorință excentrică?

Viorica Șerbănoiu:  Excentrică nu sunt nici eu. Adică nu știu, ce ține de mine mi se pare totul normal, doar poate altor persoane li se pare excentric. Întotdeauna am fost un om care – nu știu dacă este bine sau rău – a acționat cu sufletul. Iau deciziile numai cu sufletul. Rațiunea la mine este pe ultimul loc, cred, pentru că nu pot să trăiesc altfel și dacă sunt în dezechilibru cu mine, nu mai pot să fac nimic. Când lucram la Compania de Apă, opt ore pe zi, simțeam că mă sufoc, aveam senzația că pierd din timpul meu, că pierd din viața mea. Adică lucram, dar parcă nu simțeam lucrul ăsta și am zis, alții ar vrea să mai aibă două ore de viață și eu îmi bat joc de opt ore în fiecare zi. și atunci, după un an și trei luni, am plecat de bunăvoie. Nu regret deloc.

Reporter: Spune-mi te rog, două cuvinte care te definesc.

Viorica Șerbănoiu: Libertate și iubire, asta este ce mă definește în tot – în familie, în viață, în muncă – deci, de bază.

După această întrevedere, am fost parcă un alt om. De fiecare dată când port o dicuție cu o persoană căreia îi iau un interviu, parcă plec cu o bucată din sufletul acesteia în mine. Se adaugă acolo, undeva în mintea mea, iar amintirea celor câteva ore îmi trezesc visuri pe care poate chiar dacă le-aș fi avut înainte, par să prindă curaj și să devină prezente. Este un sentiment ciudat și totuși o bucurie, pentru că, deși poate suna bizar, atunci când te gândești la ele te simți liber. Mă întreb dacă acest lucru mi se întâmplă numai mie, sau poate este ceva prezent în fiecare dintre noi?

DISTRIBUIȚI