În spatele unei expoziţii care poate fi deschisă doar câteva zile se  ascunde o muncă titanică a unor oameni despre care se vorbeşte mult prea puţin. Vorbim despre restauratorii obiectelor de patrimoniu, anonimii din spatele marilor descoperiri, a căror muncă le permite vizitatorilor să admire şi să înveţe din istoria unui trecut.

Vorbeam, cu ceva timp în urmă, despre vizita pe care am făcut-o la şantierul arheologic de la Pietroasa Mică, Gruiu Dării. Sacii cu bucăţi din ceramică descoperite în acel sit m-au dus cu gândul la rezultatul final. Adică, îmi imaginam că din doar câteva cioburi, peste ceva timp, ar urma să văd produsele iniţiale. Este suficientă o simplă întrebare, pentru a înţelege că totul se poate realiza numai prin munca unor oameni despre care se ştie mult prea puţin.

Am ajuns la Muzeul Judeţean Buzău, acolo unde am cunoscut-o mai întâi pe Lucia Duma, restaurator textile. Am găsit-o într-un mic atelier, undeva, la subsolul clădirii, în care doar lămpile cu mai luminează încăperea cu un singur gemuleţ, şi aşa văduvită de lumina soarelui.

Lucra la o ie din perioada interbelică, deteriorată din cauza vremii şi a condiţiilor în care a stat, pe care rugina îşi pusese serios amprenta, aşa cum arătau urmele lăsate de paietele din fier. Am întrebat-o cum mi-ar defini această meserie şi atunci mi-a întins o carte în care mi-a atras atenţia un citat dintr-un discurs al preşedintelui Comisiei de Cultură, Arte, Mijloace de Informare în Masă a Camerei Deputaţilor, Mihai Mălaimare, în “Elogiu sudorii” – Catalog de restaurare , Craiova, 2000.

Cum mi s-a părut cea mai bună definiţie a restauratorilor obiectelor de patrimoniu, am ales să vă împărtăşesc aceste cuvinte: “Sunt singurii care pot vedea prin ciobul mărunt forma întragă a vasului, cu toată istoria care s-a săvârşit odată cu el, odată cu oamenii care au purtat vasul în mâinile lor truditoare, harnice, trecătoare. Sunt singurii care pot ghici într-o ţesătură afumată măreţia veşmântului de altădată. Sunt singurii care simt cum le pulsează istoria printre degete. Sunt legătura noastră cu noi înşine, prin timp. Poate că lucrarea lor va fi fiind mai mult pentru specialişti. Poate că truda lor nu va găsi dintru început ecoul pe care-l aşteaptă, îl binemerită. Sudoarea va asigura însă prisosul de recunoştinţă la care orice artist are dreptul, iar aceşti <filigranişti> cu atât mai abitir.” 

Îndemnată de aceste cuvinte ajung şi la ceilalţi restauratori de obiecte de patrimoniu, toate femei. Le văd munca, le ascult povestea, le admir determinarea şi pasiunea, iar mai apoi le întreb:

Reporter: De când practicaţi profesia de restaurator?  

Lucia Duma, restaurator textile: Am început cursurile de restaurare în 1981. Am plecat din Muzeul Judeţean Buzău în 1985, când au fost restructurările, pe Legea Patrimoniului. Atunci, am plecat din oraş şi când am revenit în ‘94, o colegă m-a anunţat că postul meu era liber, tot de restaurator textile şi am venit la Muzeu, până s-a organizat concursul, m-am reangajat la 1 martie 1996, cu condiţia să mai fac un pic de practică şi să îmi dau din nou atestatul. În decembrie 1996 mi-am dat atestatul, în 1996 am făcut opt-nouă luni de practică la Muzeul Naţional Bucureşti.

Daniela Ştefan, restaurator ceramică: Am venit la Muzeul Judeţean din Buzău în 2007. Eu am venit din învăţământ, am fost profesor de Religie şi Desen. Am venit aici pentru că îmi doream să continui arta, dar nu învăţându-i pe ceilalţi, ci lucrând eu, pentru că atunci când lucrezi tu cu mâinile tale eşti mult mai relaxat şi ai satisfacţii mult mai mari decât în învăţământ unde, din păcate, vedeţi şi dumneavoastră, elevii din ziua de astăzi nu mai pun suflet în ceea ce fac şi atunci eu nu mai aveam aşa de multe satisfacţii decât lucrând eu. Eu am terminat pictură bisericească. Nu am putut să profesez, pentru că este o meserie foarte grea, este mai mult pentru bărbaţi decât pentru femei şi atunci am zis că poate aşa o să mă regăsesc pe mine. Şi, într-adevăr, mi-a fost greu la început, pentru că nu prea  ştiam eu în ce constă restaurarea ceramicii, dar intrând în lumea aceasta a pieselor şi a muzeului am văzut că pot din câteva cioburi să scot la lumină vase interesante ca formă, ca decor şi să bucur şi pe ceilalţi cu ceea ce pot eu ca să fac. Începutul a fost greu, pentru că a trebuit să trecem printr-o perioadă de practică, de pregătire, perioadă de practică, de pregătire care trebuie realizată în alt muzeu sau în alte muzee.

Mihaela Ion, restaurator metale: M-am angajat la Muzeul Judeţean Buzău în 2014. Am urmat cursurile de restaurare imediat după ce m-am angajat şi m-am atestat în 2016.

Reporter: De unde vine   această pasiune?

Lucia Duma, restaurator textile: Cred că este un loc unde timpul stă în loc, să zic aşa, şi cred că mi se potriveşte pe răbdare. Faptul că sunt numai eu cu obiectul şi uneori cred că vorbesc cu el. E o meserie care îţi aduce satisfacţie, cu toate că, văzută din afară, nu ai crede, dar când vezi că dintr-un lucru pe care cineva îl aruncă, tu poţi să faci un lucru pe care să-l admire, să-l expui şi să rămână în urma ta ceva, cred că noi, restauratorii, avem marea bucurie şi când o să vin peste 20 de ani prin Muzeu şi o să le văd expuse, o să îmi amintesc perioada când le-am restaurat, inclusiv perioada din viaţa mea personală. Stând numai cu obiectul, fără să vrei le împleteşti.

Daniela Ştefan, restaurator ceramică: Pur şi simplu mă relaxează. Chiar dacă am probleme – fiecare în viaţă avem şi moment mai grele -, când mă apuc de lucru uit de tot, parcă intru într-o altă lume. Ajungi să vorbeşti cu acele piese, să le cerţi, câteodată îmi spun “dacă ar avea gură să ne certe şi ele pe noi”, pentru că poate, uneori, din dorinţa de a le salva, le mai agresăm, sau poate alţii din necunoştinţă le mai agresează, dar ai satisfacţia atunci când vezi ce frumuseţe de vas ai obţinut şi mai mult, atunci când te plimbi prin expoziţii şi vezi piesele… Eu şi acum merg prin expoziţii la noi în muzeu şi analizez starea de conservare a pieselor – pentru că în timp trebuie să le ţinem sub supraveghere – îmi aduc aminte şi îmi zic “ăsta este vasul pe care eu l-am restaurat”. Poate că primele au fost mai stângace, pentru că începutul este mai stângaci, dar acum zic “uite cât de mult am evoluat” şi mă bucur eu şi sunt sigură că şi ceilalţi care ajung să le vadă se bucură, pentru că aşa, dacă le ţinem în lăzi sau le ţinem, eu ştiu, ascunse pe undeva, se pierd. Mai sunt obiecte, dar cu ajutorul Domnului o să le scoatem la lumină pe toate. Eu zic că este ceva bine pentru societate, pentru noi, pentru toţi şi poate apreciem mai mult ceea ce avem, în special pentru tineri, dar şi pentru noi cei care avem o vârstă. Aşa şi nepoţii noştri vor avea ce vedea.

Mihaela Ion, restaurator metale: Pasiunea mea pentru restaurare a început din perioada liceului, unde profesoara mea de atunci, doamna Perianu, m-a iniţiat în tehnica restaurării. Datorită ei am realizat una dintre lucrările de diploma în tehnica restaurării. Este vorba despre Sfântul Simeon. Tot dumneaei m-a îndrumat să merg la Iaşi, la facultate. Am urmat cursurile de restaurare pictură murală şi, din 2008 până în 2013, am mers pe şantier în Bucovina şi în Oltenia, realizând restaurare pe monumentele istorice.

Reporter: Aşadar, din tot ceea ce mi-aţi spus acum dumneavoastră, a trebuit să vă atestaţi pentru a putea lucra ca restauratori aici, în Muzeul Judeţean…

Lucia Duma, restaurator textile: Da, şi sunt cursuri de lungă durată, trei ani de zile practică şi teoretic. Trebuie să avem noţiuni de chimie, biologie, să învăţăm şi istoria artei, de toate. După facultate se fac aceste cursuri în cadrul Centrului de Perfecţionare a Ministerului Culturii şi se face practică la muzee cu specialişti atestaţi, cu experţi, totul este foarte strict. Deci, nu este o chestie superficială, se dă examenul final pentru obţinerea atestatului, cu probă scrisă şi cu probă practică.

Daniela Ştefan, restaurator ceramică: Chiar dacă am fi terminat o facultate în domeniu, tot trebuie să ne testăm.

Reporter: Atâţia ani, pentru a obţine un atestat ca mai apoi în baza lui să puteţi profesa. Ceea ce faceţi însă cred că este o muncă enormă…

Daniela Ştefan, restaurator ceramic: Este destul de greu. Aţi văzut şi acele fragmente… Nu este uşor să le găseşti locul. Uneori stai zile întregi şi nu le vezi. Eu, în special în prima parte a zile aşez fragmentele în ordinea care trebuie, pentru că ochiul este mai odihnit, sau poţi să stai să te uiţi la ele şi practic nu le vezi şi vii odată şi într-o secundă le pui pe toate.

Lucia Duma, restaurator textile: De asta nu poţi lucra sub presiune cu timpul, să vină cineva cu un obiect şi să îţi spună “mi-l faci într-o săptămână”. Nu poţi, pentru că…

Mihaela Ion, restaurator metale: Piesa îţi dă timpul. Poţi să restaurezi o piesă în câteva săptămâni, poate dura şi un an sau chiar ani. Depinde de problemele pe care le are.

 

Lucia Duma, restaurator textile: Oricum avem o problemă că nu avem un investigator. Sunt muzee care au angajat investigator. Deci se fac analize şi tu ştii sigur că o ţesătură are fir metalic, de argint sau cupru, iar mai ales la metale trebuie să ştii clar componentele pieselor şi atunci chimistul te ajută cu soluţiile. Sunt muzee unde tu, ca restaurator, nici nu faci soluţiile, ci pur şi simplu le primeşti de la chimist. Noi, la Muzeul Judeţean, neavând chimist, trebuie să ştim de toate şi să ne asumăm…

Reporter: Dar este un risc … 

Lucia Duma, restaurator textile: Da, este un risc, pentru că poţi să strici un obiect, dacă de exemplu concentraţia la o soluţie nu este ceea ce trebuie.

Daniela Ştefan, restaurator ceramic: Nu ai nici cu cine să te sfătuieşti.

Lucia Duma, restaurator textile: Da, pentru că suntem fiecare pe câte un domeniu…

Reporter: Dar este şi o presiune asupra dumneavoastră când te gândeşti că ai nişte obiecte pe care trebuie să le restaurezi, nu ai cele necesare, dar trebuie să-ţi asumi riscul în cazul în care ceva se întâmplă… 

Lucia Duma, restaurator textile: Da, din acest motiv tot timpul facem şi aceste fişe de restaurare, care în timp chiar ne folosesc şi nouă personal, pentru că ne mai uităm ca şi tipuri de obiecte, ce am făcut… Totdeauna fiecare obiect are fişă de restaurare în care descriem tratamentele, starea obiectelor, fotografiile, pentru că noi cu acestea noi ne dovedim munca, pentru că aşa superficial, “aaa, ce-a fost? A fost un pic o degradare într-un colţ”, dar fotografiile întotdeauna vorbesc. De exemplu, eu la textile mă chinui zile întregi să vopsesc, să obţin exact nuanţa potrivită.

Reporter: Şi ce anume folosiţi?

Lucia Duma, restaurator textile: Folosesc o parte coloranţi naturali, o parte coloranţi artificiali, dar în combinaţie trebuie să le fac de exemplu să fie la culoarea materialului sau la a obiectelor.

Reporter: Cum  arată o  zi  de  lucru pentru fiecare dintre dumneavoastră? Este diferită, este la fel?

Lucia Duma, restaurator textile: Este diferită, pentru că fiecare obiect este altfel. Dacă am să zic la textile un obiect pe care-l restaurez luni de zile, deci un obiect mai greu, totodeauna trebuie să fiu atentă ce s-a întâmplat cu obiectul cu o zi înainte, dacă este la tratament, dacă soluţiile au lucrat cum trebuie. În momentul în care s-a uscat, dacă nu sunt alte probleme şi trebuie să recunosc că nu suntem nişte roboţi. Opt ore din opt nu stăm pe obiectul respectiv şi mai avem şi pauze în care ne mai documentăm, pentru că şi la noi în domeniul restaurării întotdeauna apar noutăţi. Ne documentăm şi în ceea ce priveşte furnizorii de substanţe, pentru că noi, de exemplu şi la ceramic şi la metal, folosim instrumentar de stomatologie. Da. Şi nu există ceva special şi totdeauna suntem în căutare, să vedem ce a mai apărut nou şi substanţă şi tot.

Daniela Ştefan, restaurator ceramic:  Când am venit la muncă m-am aşezat, în primul rând mi-am salutat toate piesele şi încep să mă gândesc… Eu în general lucrez nu numai la o singură piesă, două-trei, depinde ce tratamente fac şi în funcţie de starea pe care o am şi de ceea ce am de lucru, încep în general, cu ceea este mai greu, pentru că uneori am nevoie şi de multă energie când şlefuiesc o plombă de ipsos am nevoie de forţă, dar am în acelaşi timp, când trebuie să am ochii şi mâinile foarte bine odihnite, pentru că dacă am de depus un efort, mâinile au început să-mi tremure, atunci eu nu pot să mai fac nimic. Acum depinde şi de ceea ce am urgenţe, de exemplu, pentru că se mai întâmplă să mai am şi urgenţe, dar mai avem şi moment de documentare. Când consider eu că nu sunt pregătită să încep un tratament, atunci fac documentare ca să îmi umplu şi timpul şi ca să şi mă refac, pentru că sunt moment când muncesc mult şi, de exemplu, am de curăţat, am de spălat multe fragmente, atunci mâinile sunt foarte obosite şi fizic sunt obosită, pentru că nu avem un instrumentar specializat pentru fiecare în parte, după cum aţi văzut nici mobilier cum trebuie nu avem şi aşa că noi suntem pe improvizat, dar încercăm să facem ziua respectivă să fie o muncă plăcută, pentru că atunci iese ceva frumos.

Când eşti stresat, eşti obosit, mai bine nu te apuci că altfel strici. Adică mie mi s-a întâmplat din dorinţa de a realiza repede o plombă, nu a ieşit aşa cum trebuia să iasă şi a trebuit să o iau de la capăt. M-am supărat şi am zis “din momentul acela nu”, încerc să fac altceva, pentru că aşa este mai bine. Şeful nostru este piesa, nu altcineva. Aşa vreau eu să fie şi aşa îmi impun eu să fie. Piesa este cea mai importantă şi ea îmi spune când trebuie să mă apuc, când nu, când să fac altceva, când să o las. Aşa cum aţi văzut că sunt unele piese lăsate şi m-am apucat de altele şi aşa, în final, toate vor ajunge să prindă viaţă, dar uşor-uşor. În artă contează foarte mult starea pe care o ai, foarte, foarte mult. Şi în culoare, pentru că trebuie să integrezi cromatic zonele completate, că altfel albul acela este prea dur şi îţi captează privirea şi nu vezi de fapt frumuseţea originalului. Foarte greu este să obţii nuanţa de acolo. Faci multe încercări, multe teste, până ajungi la nuanţa respectivă.

 

Lucia Duma, restaurator textile: Dar eşti mulţumit a doua zi când vii şi o vezi …

Daniela Ştefan, restaurator ceramică: Daaa, în mod cert este o altă satisfacţie atunci când le vezi.

Mihaela Ion, restaurator metale: La mine depinde de zi. Dacă am foarte multă energie, prefer să lucrez cât mai mult pe piese, pentru că dintotdeauna mi-a plăcut să le redescopăr, să le readuc la viaţă. Dacă nivelul este mai scăzut, prefer să lucrez la calculator, să mă documentez, să fac fişele de restaurare, dar variază foarte mult de piesa pe care o ai, de metalul din care este făcut piesa, de substanţele pe care trebuie să le foloseşti. Am piese pe care pur şi simplu trebuie să fac teste, să determin dacă sunt din bronz, din cupru, din alte metale şi atunci va trebui să facem nişte analize un pic mai toxice, ceea ce nu ne face plăcere nici mie, nici colegelor mele, pentru că mirosul se răspândeşte, dar în general, lucrez la piese.

Lucia Duma, restaurator textile: Depindem foarte mult şi de lumină. Noi nu avem un spaţiu adecvat pentru restaurat, vedeţi, geamul este foarte mic. Într-o zi noroasă nu poţi să lucrezi foarte mult. Sau ce ai lucrat în ziua respectivă, a doua zi, dacă apare soarele ca şi nuanţă este altceva, iar la lumină artificială, dacă ai zi de vopsit şi vrei să vopseşti să completezi ceva, nu… Este şi obositoare lumina artificială.

Reporter: Care a fost cea mai interesantă piesă pe care aţi restaurant-o?

Mihaela Ion, restaurator metale: Pot spune că sunt piese care au o combinaţie de bronz şi fier şi trebuie să le tratezi separate şi este puţin mai dificil. Două piese foarte interesante au fost nişte fibule digitate, care au fost descoperite întâmplător la Merei, de către un sătean. Îmi place foarte mult modelul pe care-l au, momentan sunt într-o expoziţie temporară la Craiova. Nu pot spune că am o piesă preferată, pentru că toate sunt deosebite, toate aduc ceva nou. E o plăcere să lucrez cu toate.

Reporter: La care aţi lucrat cel mai mult?

Mihaela Ion, restaurator metale: Am un sfeşnic care cel puţin un an va dura. Este realizat din bronz, are foarte multe elemente, foarte multe decoraţiuni şi este dificil de curăţat, de tratat fiecare parte. Provine probabil din perioada regalităţii sau nu ştiu, stilul baroc. Este foarte încărcat cu elemente vegetale, cu un bust feminin. În general arheologia merge mai repede, pentru că tratamentele nu trebuie să dureze prea mult, să nu afecteze piesa şi aşa sensibilă după atâta timp cât a stat în pământ. La istorie, putem să prelungim puţin.

Lucia Duma, restaurator textile: Am aici două poze cu un covor de vreo patru metri lungime, care la o primă vedere părea în regulă, însă, la o aprofundare mai atentă, o bună porţiune din el era mâncat de molii. Covorul, din câte am înţeles a fost pe jos, într-o biserică şi ne-a fost vândut de cineva, cred că fără să ştie exact vechimea acestui obiect.

Reporter: Aţi avut şi piese pe care nu aţi reuşit să le salvaţi?

Mihaela Ion, restaurator metale: Da, am avut nişte piese aduse de pe şantier. Erau nişte cuţite care erau într-o stare mult prea avansată de degradare, mult prea avansată ca să mai pot recupera ceva din ele.

Daniela Ştefan, restaurator ceramic: Eu am acum o vatră care a mai fost restaurată şi nu mă simt pregătită, nu am cunoştinţele necesare şi încerc să cer ajutorul altor colegi care au lucrat şi aşa ceva. Sunt şi momente când nu trebuie să îţi fie ruşine când trebuie să spui că nu poţi, decât să stric vasul mai bine mă opresc şi cer ajutorul altor persoane care au lucrat astfel de piese pentru că sunt mai rare, nu sunt descoperite aşa de des.

Lucia Duma, restaurator textile: În general, n-am avut obiecte pe care să nu pot să le restaurez. Au fost obiecte care n-au ieşit aşa cum mi-aş fi dorit. Am avut un antemis care în momentul în care l-am tratat n-am reuşit să scot toate petele de ulei, pentru că el tot timpul fiind folosit în altar cu mir, dar nu puteam să continui curăţirea lui, pentru că îl stresam şi de la un antemis să zic 99% fără pierderi de ţesătură, aş fi ajuns fără pete dar cu pierderi şi atunci am renunţat.

Reporter: Sunteţi o echipă importantă care lucrează la secţia de conservare-restaurare a Muzeului Judeţean Buzău. Mi-aţi spus că aveţi nevoie însă de ajutor. Cam de câte persoane ar mai fi nevoie?

Lucia Duma, restaurator textile: Eu mai am patru ani şi ies la pensie. Mi-ar plăcea să angajeze pe cineva pe textile să-i împărtăşesc ceea ce ştiu şi să nu mai fie nevoit să plece la alte muzee în practică. Se cheltuie timp şi bani, pentru că sunt expert restaurator, pot să am în practică pe cineva şi pot să împărtăşesc din experienţa mea.

Reporter: Au venit studenţi sau tineri interesaţi să facă practică la Muzeul Judeţean pe restaurare?

Lucia Duma, restaurator textile: Aproape că nici nu ştiu că existăm.

Mihaela Ion, restaurator metale: Sunt din ce în ce mai puţini. Când am fost la cursuri, am văzut că majoritatea veneau din mediul privat. Voiau să facă aceste cursuri pentru ei, pentru a-şi putea deschide propria afacere. De la muzee nu mai vine multă lume, nu se mai angajează. Nimeni nu mai este atras de muzeu. De la muzeu erau doar două persoane din grupa de vreo 20 de persoane. Era un coleg trecut de 50 de ani.

Lucia Duma, restaurator textile: Mai ales la început, salariile sunt mici.

Daniela Ștefan, restaurator ceramic: Şi tocmai atunci ai nevoie de mai mulţi bani pentru că pleci să te pregăteşti şi… Drumurile la Bucureşti sau prin alte zone unde să faci practică. Pentru mine a fost cea mai grea perioadă. Acolo trebuie să stai şase ore. Şi eu când am făcut cursurile, jumătate erau din mediul privat. Erau destul de mulţi tineri care au terminat Arhitectura şi voiau să se specializeze pe piatră şi dacă tot vor fi arhitecţi să ştie cum să rezolve problemele. Mulţi erau pe pictură, pentru că noi nu avem de exemplu restauratori pictură sau restauratori carte şi ar trebui unul.

Lucia Duma, restaurator textile: Perioada asta de practică şi de şcoală, mai ales dacă ai şi familie, trebuie să stai acolo. Oricum termini facultatea şi în loc să stai liniştită, o iei de la capăt cu cursurile (…) Salariul nostru aici, la restaurare, nu este mai mic sau diferit de salariul din restul muzeului. Avem aceleaşi salarii ca şi muzeografii…

Daniela Ştefan, restaurator ceramic: Doar la început e mai mic.

Reporter: început ce înseamnă? Un an, doi, şase sau şapte?

Mihaela Ion, restaurator metale: De obicei cam trei ani, pentru că la următorul examen…

Lucia Duma, restaurator textile: Da, dar la maxim cam după şapte ani. Pentru că sunt acele gradaţii, trei ani, trei ani, acelea sunt.

Daniela Ștefan, restaurator ceramic: Ultima, când ajungi la 1A, abia atunci începi să ai satisfacţia materială. Şi apoi nu toată lumea are răbdare. Nu toată lumea ar putea să facă asta şi trebuie să aibă şi ceva cunoştinţe în domeniul artei. Nu oricine poate să vină să facă aşa ceva, pentru că nu este o meserie comună, în schimb e ceva frumos.

Mihaela Ion, restaurator metale: Chiar nu te plictiseşti niciodată, pentru că fiecare piesă este diferită de fiecare dată.

Reporter: Deci fiecare piesă vă spune povestea ei…

Daniela Ștefan, restaurator ceramic: Da. Chiar dacă seamănă între ele, piesele nu sunt la fel niciodată.

Lucia Duma, restaurator textile: Şi noi lucrăm pe ea aşa cel puţin câteva săptămâni…

Reporter: De ce credeţi că tinerii nu sunt atraşi de acest domeniu al conservării şi restaurării?

Mihaela Ion, restaurator metale: Pentru că trebuie să muncească şi, acum, majoritatea tinerilor vor să stea la calculator, să scrie câteva coduri şi să primească banii.

Lucia Duma, restaurator textile: Eu cred că trebuie să încerce şi o să descopere o meserie foarte frumoasă.

Reporter: Până să ajungeţi să fiţi din nou restaurator textile, ce alte joburi aţi mai încercat?

Lucia Duma, restaurator textile:  Perioada după ce am plecat de la Muzeu, din ‘85, am lucrat la CEC şi aveam probleme cu aşezatul banilor, era perioada aceea din 1985 până în 1994, mai puţin era cu cardul, toată lumea era cu banii, tot timpul trebuia să-i aşez, iar asta era cea mai mare problema a mea, să-i ţin într-o ordine în sertar, în rest cu calculele mă descurcam, dar lucrul cu oamenii mi s-a părut dificil, după cinci ani lucraţi la muzeu, să lucrezi direct aşa cu oamenii.

Reporter: A fost o trecere destul de bruscă…

Lucia Duma, restaurator textile: Da, da, cu multă lume. Asta mi s-a părut cel mai greu. Aici e mai simplu.

Reporter: Aici vorbeşti doar tu…

Daniela Ştefan, restaurator ceramic:  Daaa, aici nu te contrazice nimeni. Poate piesa, nevoind să te asculte atunci când vrei să faci ceva…

Lucia Duma, restaurator textile: Este partea tăcută a muzeului…

Reporter: Aşadar, aveţi un sfat pentru cei care vor să urmeze o astfel de carieră?

Daniela Ştefan, restaurator ceramic: În primul rând să încerce, să descopere şi după aceea să vadă dacă le place şi să pună mult suflet, dacă nu porneşti să vezi cum e…

Reporter: Deci secretele care sunt?

Daniela Ştefan, restaurator ceramic: Răbdare, pasiune şi muncă, şi abia atunci vin şi satisfacţii, chiar dacă porneşti de jos, dar cred că asta este în orice meserie, oricât de grea ar fi, sunt şi satisfacţii.

Lucia Duma, restaurator textile: Faptul că tu decizi cu acel obiect, nimeni nu poate să vină să spună să te grăbeşti, să îl faci în altă culoare decât ceea ce trebuie. Nu eşti stresat de şeful care-ţi comandă zilnic. Că avem şi noi nişte planuri, gen ai o expoziţie peste o lună şi trebuie  rezolvate anumite lucruri. Ai şi responsabilitate, pentru că fiecare obiect trece prin comisia de restaurare interdisciplinară, în care suntem noi şi beneficiarii, adică muzeograful,  conservatorul şi directorul şi atunci fiecare spune ce vrea de la obiectul respectiv. De exemplu, la textile vrea să fie nu ştiu unde şi tu trebuie să te gândeşti la o modalitate de expunere.

Daniela Ştefan, restaurator ceramic: Trebuie să respecţi nişte principii, adică nu faci aşa, că vrei tu să-l faci nu ştiu cum…

 

DISTRIBUIȚI
loading...