Prof. Mihaela NICOLAE 
Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Buzău

O fetiţă cu rochie roz, de prinţesă adevărată, se străduia să iasă, la propriu, de sub o pălărie, mai mare decât ea. Legănându-se a nehotărâre, se pregătea de monolog şi, impresionată de agitaţia din jur, părea că îşi găseşte cu greu o stare de spirit. Ca să ajung la masa juriului, în faţa scenei, am depăşit un iepure spectaculos (cu mustăţi, cu ochelari), un licurici galben cu antenuţe tremură­toare, două furnici şi patru pisicuţe, model alb cu negru, şi o pisică mov. Să nu uit de doamnele domniţe, cochete, aranjate, pregătite să apară în „Momente şi schiţe”, cu pălărioare şi rochiţe de „Five o’clock”, roşii, bleu, crem, cu panglicuţe şi evantaie, cu atitudine superioară, cum cerea rolul. Şi un domn cu pălărie, Mitică, cel pârât de Leanca văduva, la braţ cu judecătorul – blonduţ, cu robă şi tot dichisul. Am făcut, la un moment dat, cunoştinţă şi cu nişte tripleţi (nu semănau prea tare, aveau doar aceeaşi înălţime), actori în aceeaşi piesă – 8 ani, clasa I, foarte zâmbitori, foarte spontani, capabili să-ţi facă, galanţi, un compliment la minut.

Juriul condus de lector universitar Dana Rotaru   

Sâmbătă, 19 iulie, la Kinoteatru, în spaţiul oferit cu generozitate de Ionuţ Octavian Ghinea, s-a desfăşurat prima ediţie a Festivalului Concurs de Teatru pentru Şcolari „Mici actori în roluri de poveste”, la iniţiativa doamnei Carmen Fausta Zecheru, coor­donatorul echipei de la Şcoala Gimnazială Nr.11. Preşedinte al juriului a fost fost un minunat om de teatru, Dana Rotaru, actor şi lector universitar al UNATC ,,I. L. Caragiale”, Bucureşti, specializarea Arta Actorului şi Arta Vorbirii. De asemenea, au avut misiunea dificilă de a desemna câştigătorii acestei prime ediţii şi alţi iubitori de artă, doamnele Geta Burducea şi Veronica Trandafir, precum şi domnul Dan Răspopa. Părinţii, doamnele învăţătoare, cei care i-au pregătit pe micuţii actori, susţinătorii de toate vârstele, cu toţii ne-am petrecut o zi în această lume minunată, a spectacolului de teatru pentru copii, asistând la reprezentaţii şi apreciind posterele cu care şi-au susţinut spectacolele. Festivalul a avut departament de comunicare, şi-a făcut publicitate, şi-a construit o imagine proprie. Afişele, diplomele, trofeul, toate au fost create de copii, pentru copii, cu sprijinul oamenilor care înţeleg cât de importantă este formarea sensibilităţii şi a reprezentărilor culturale de la vârsta mică. Am toată admiraţia faţă de felul în care a fost organizat acest festival: ireproşabil, cu dichis, cu atenţie la detalii şi, ceea ce contează cel mai mult, cu atenţie şi dragoste pentru copii.

M-am simţit ca la teatru: relaxare, emoţie, senzaţia de altă lume. Am lăsat deoparte grijile şi am stat cu sufletul la gură, fără să ştiu când trece timpul. S-a râs mult, cum era de aşteptat, şi în fazele de umor involuntar. Era clar că repertoriul predispune la veselie, fiind vorba despre copii de şcoală primară. Dar şi actorii au fost veseli, nemaipomeniţi, spontani.

Emoţii pe scenă, aplauze în sală 

Copiii de pe scenă s-au bucurat primii de jocul lor. O fetiţă blonduţă, în pantalonaşi cu bretele, stil spielhosen, cu rol de vânător-povestitor, şi feţişoară de prinţesă, Ana sau Elsa, nu m-am putut decide, fixa cadrele şi ne avertiza că urmează ceva. Nu cred că avea mai mult de 4 ani, maximum 5. Înfiptă în scenă, cu voce puternică, uşor graseiată, uşor peltică (de la dinţişorii lăsaţi la Zâna Măseluţă), actriţa s-a descurcat excelent cam 15 minute: a făcut prezentările, s-a răsucit de câteva ori, şi-a fluturat codiţa blondă în aer, şi-a sprijinit colegii de scenă, şoptindu-le câte ceva, n-am auzit bine ce. Cred că nimeni nu-şi putea lua ochii de la ea. La un moment dat, şi-a rostit replica, dar colegul de scenă a improvizat (aşa a părut), fapt e că actriţa a devenit într-o secundă şi spectator şi s-a amuzat copios de ce a ieşit. I s-a auzit clar Anei-Elsa clopoţelul unui hohot de râs, ţinut în frâu cât s-a putut. Mai mulţi actori au râs pe scenă, trecând firesc în pielea spectatorului, iar asta mi s-a părut minunat, amuzant, un semn al trăirii autentice. Apoi, cu Ana-Elsa, deja prea în apele ei, s-a întâmplat ceva. Piesa era mai lungă, actorii, mulţi. S-o mai fi schimbat ceva între timp şi în scenariu sau în regie, clar e că Ana-Elsa a uitat rolul. În primul moment a stat cu ochii ţintă la cineva din sală, apoi s-a uitat în tavan, poate că doar se concentra, aşteptând să-i revină în minte replica fugită pe undeva, prin culise, oricum, nu şi-a pierdut cumpătul, a râs complice cu noi, a aşteptat un ajutor divin şi, cum acesta nu venea, a fugit în spatele decorului, după copăceii verzi, verzi şi ciupercuţe. Şi n-a mai vrut să revină pe scenă. Desigur, piesa a mers mai departe, fiindcă toţi ştiau ce au de făcut, probabil, se mai întâmplă să aibă actorul şi momentele lui de sensibilitate. Nu s-a supărat nimeni din atâta lucru, dimpotrivă, aş zice. Micuţa actriţă a primit un meritat premiu pentru popularitate, fiindcă a cucerit sala cu drăgălăşenia şi cu talentul ei.

M-am gândit mult la textele pe care le au la dispoziţie iubitorii teatrului pentru copii. În câteva fragmente din Caragiale, apar cuvinte neobişnuite pentru ei (“bragă”, “birjă”, “clondirul cu mastică”), chiar dacă, sunt convinsă, după jocul lor, copiii chiar cunoşteau semnificaţia termenilor. Ar fi minunat să se scrie special pentru cei mici, fiindcă aceşti copii au talentul, memoria, forţa de a ne lăsa fără cuvinte. Ar fi o idee ca festivalul să aibă, pe viitor, şi o secţiune de creaţie, adresată micilor autori de piese de teatru.

Mărturisesc că abia aştept ediţia următoare, fiindcă ne-am simţit minunat, într-un spaţiu magic, al copilăriei. Aplauze şi o reverenţă adâncă!

Gepostet von Ionut Octavian Ghinea am Samstag, 19. Mai 2018