Zorii zilei de votare au început pentru mine cu alarma telefonului mobil care mă anunţa că e timpul să mă trezesc. Ştiam că nu voi avea o zi uşoară, dar nici nu mă aşteptam ce experienţă aveam să trăiesc! Mi-am băut cafeaua în fugă şi am plecat să ajung la timp la secţia de votare unde eram membră în biroul electoral. De astă dată, simţeam o stare de confort, ştiind că nu mai sunt nici preşedintă, nici vicepreşe­dinta secţiei de votare la fel ca de alte câteva ori în ultimii ani.

   Dimineaţă frumoasă, oamenii au început să sosească la urne înainte de a se auzi clopotele de la biserica din apropiere. Conştiincioşi oameni, gândeam în sinea mea, domnule, chiar le pasă de ziua de mâine! Domnea o stare de bine, de pace şi linişte.

   La puţin timp după ce mi-am terminat gândul a intrat un angajat al M.A.I. şi a discutat ceva cu vicepreşedintele secţiei de votare. Eram aproape de ei, la un pas, şi am auzit că l-a întrebat care dintre membrii biroului electoral al secţiei de votare merge la spital cu urna mobilă. Linişte! O doamnă în vârstă s-a oferit, însă, pentru că nu aveau mijloc de transport, m-au întrebat dacă sunt de acord să merg eu cu maşina personală. Da, am răspuns fără ezitare. Dumnezeu făcuse alegerea, trebuia să iau şi lecţia aceasta de la viaţă!

   Am ajuns repede, şi oamenii de la conducerea Spitalului Judeţean ne aşteptau. Oameni extraordinari, care au acţionat cu profesionalism şi fără ajutorul cărora nu ne-am fi descurcat în hăţişul de saloane pline de suferinţă… Le mulţumesc pentru tot! Eram încărcaţi cu toate materialele necesare şi înarmaţi cu multă răbdare. Credeam că e suficient, dar nu bănuiam cât de mult îmi trebuie ca să rezist, să îndur, să văd şi să simt cum miroase suferinţa şi moartea. O doamnă din conducerea spitalului ne-a însoţit din secţie în secţie prin toate saloanele şi rezervele. Aşa a început… Am înţeles repede şi din mers că aici se votează altfel…

   Voi ştiţi cum? Voi, cei care nu v-aţi prezentat la vot, voi, oameni sănătoşi, întregi la trup, voi, tineri care staţi mai mult pe Facebook şi uitaţi să trăiţi real, cum v-aţi făcut datoria civică şi morală faţă de ţara voastră?

   Treceam printre paturi de la om la om, printre fire de aparate şi perfuzoare, printre oameni abia operaţi, mă aplecam să le dau aproape tuşiera, ştampila, buletinele de vot, urna la doar o lungime de mână, mână pe care aveau sânge ori ­bra­nula, ori era singura pe care o aveau! Ooo… câtă durere am strâns duminică! Încă am lacrimi în ochi, încă îmi sângerează sufletul!

   Cum să uit cei peste o sută de oameni suferinzi pe care i-am ajutat să voteze?… Şase ore din viaţa mea pe care nu ştiu cum o să le uit! Cum să uit omul acela căruia i-am întins buletinele de vot între două cioturi pansate şi sângerânde, ori fata aceea de nici 19 ani căreia îi răsărea un cap frumos, blond, de sub o arcadă acoperită cu cearceaf de la secţia de arşi?

   Ei au votat, oameni buni! Au votat aşa cum au putut, deloc uşor! Bătrâni neputincioşi scotoceau uşor jenaţi prin colţuri de sertare şi pungi din plastic, cu mână tremurândă, după buletinul de identitate. Ne strigau să nu-i uităm, că ei au făcut cerere să voteze încă de sâmbătă! Nici dumneavoastră, domnilor senatori şi ­de­putaţi de Buzău, să nu-i uitaţi, că v-au dat votul lor de încredere! Cât suntem de norocoşi şi de bogaţi că avem sănătate, avem mâini, picioare, avem tot ce ne trebuie!

   M-am despărţit de fiecare dintre ei urându-le sănătate multă, privindu-i în ochii care căutau în privirea nostră speranţa. M-am simţit neputincioasă şi slabă, dar nu am lăsat să se vadă asta, pentru că aveam puterea să le zâmbesc. Adre­nalina momentului mă întărise, Dumnezeu mă întărise să fac şi asta!

   Am simţit că pot să vă împărtăşesc experienţa pe care am trăit-o duminică şi să vă întreb, pe cei care nu aţi votat, cum v-aţi simţit citind aceste rânduri?

Angela PETRE, este jurist, absolvent al Universităţii de Drept Braşov

 

DISTRIBUIȚI
loading...