Spital de stat sau privat? Altă întrebare!

Am avut parte, oarecum, de ambele experiențe. Toamna trecută, mai mult împins de la spate și cu o recomandare beton, am luat drumul unei vestite clinici bucureștene, pentru niscaiva investigații. Un spital de stat cu renume în sistem, despre care auzisem că a beneficiat de fonduri pentru modernizare, are un management apreciat, și, mai presus de orice, un corp medical de elită. Prima impresie, dezolantă, îți venea să dai bir cu fugiții, dacă nu apucaseși să faci fișa de internare, iar un nou bilet de trimitere nu-l obții bătând din palme. Salon cu șase paturi, înghesuite de simțeai respirația colegului suferind, pereți coșcovăiți, ioc televizor, frigider, doar iconițe de carton înfipte prin colțul prizelor, pe sub cabluri sau lipite cu gumă de mestecat.

Sfinți pali, ascetici, veghează la căpătâiul bolnavului cu priviri absente, pierdute în zare, cum să tragi nădejde că vor coborî să aline suferințe, să redea un miracol din cele pomenite în Cărți! Probă de umor negru, fix deasupra ușii tronează icoana Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Asia, despre care înțeleg că sunt patronii spirituali ai clinicii. La câtă șpagă se dă zilnic, de mirare sărmanii că nu le crapă lor obrazul de jenă și revoltă…

Paturile, cu saltele soioase, fără cearceafuri, zadarnic strecori darul în halatul infirmierei, ți se spune că lenjeria e deficitară, abia au timis-o la spălătorie, abia spre prânz vin schimburile curate și călcate, și cu petice, observ mai târziu. Noroc de geanta doldora de ziare și reviste, pe hârtie de calitate, lucioasă, unele în format dublu, le-am despăturit cu strângere de inimă și m-am întins pe versuri, proză, eseu, critică de întâmpinare, cu grijă  să nu le șifonez. Și se mai întrebă unii – la ce e bună arta în vremi de criză?

Mi-am pus geanta sub cap și am meditat stoic la soarta ființei umane, într-o săptămână de spitalizare am strâns material cât să scriu un roman, poate voi publica vreun episod-două din el în această rubrică. Infirmiera, una singură pe tură la opt saloane, c-așa ar fi venit ordin de la minister, să taie din personalul auxiliar pentru a compensa mărirea salariilor medicilor, făcea aproape tot – toaletarea bolnavilor proaspăt operați, schimbat pamperși, șters de mizerii, golit ploștile și gălețile cu secreții de sub pat, care emanau un miros fetid, dus pacienții pe la cabinete, adus căruciorul cu mâncare, pus porțiile prin farfurii. Aveai nevoie de un medicament care nu se găsea în tratament, te milogeai de asistentă să-l cumpere de la farmacia de vizavi de spital, cu banul jos și bacșișul pentru deranj.

La o secție de, în medie, 40 de pacienți, exista un singur grup sanitar, cu trei cabine, prima cvasi-ocupată de fumători, ultima transformată în debara de femeia de serviciu, iar la cea din mijloc, singura disponibilă celorlalți muritori, nu se închidea ușa. Dușul, o groapă fără cabină sau măcar o perdeluță, amplasat lângă fereastra permanent deschisă a toaletei, prin care vântul bătea nestingherit, ezitai între imboldul unei igiene elementare și teama de nu prinde o răceală zdravănă. Ca la sfintele moaște, așa se perindau pacienții la ușa unicei „private”… Probabil asta va fi fost legătura semantică izvorâtă din mintea celui care a emis panseul că „nu există nicio diferență între spitalele de stat și cele private”.

Medicul, personajul principal al acestei odissei, te ignora sau te umilea până săreai cu șpaga, pe care o lua fără să clipească, să zică „mersi” sau „nu e cazul”, apoi îți dădea impasibil verdictul – trebuie operație! Mirat că refuz, sub pretextul unei a doua opinii, mi-a trîntit-o sec – nu stați prea mult pe gânduri, aveți un coleg în salon, a venit târziu, n-are nicio șansă, dar l-am tăiat să fac familiei pe plac. Cu alte cuvinte, i-am luat banii, Dumnezeu cu mila!

Pentru a doua opinie, am mers la o clinică, spuneam oarecum privată, de am crezut inițial că am greșit adresa, am nimerit unde nu trebuia și nu mă prea ținea buzunarul. Salon cu trei paturi, aerisit, plasmă, frigider, grup sanitar propriu, curățenie bec, paturi cu senzori, reglabile, saltele inteligente, masa copioasă, servită în caserole de unică folosință. Șeful de secție, însoțit de alaiul medicilor, venea de două ori pe zi la vizită, întreba pe fiecare în parte dacă a survenit ceva în bine sau în rău, explica unde e nevoie de operație și care sunt avantajele sau consecințele. Dacă era cazul, doctorul curant te trimitea la consult intraspitalicesc, la specialitățile solicitate, ți se recomanda un medicament, punea mâna pe telefon și suna la farmacia clinicii, totul se rezolva la urgență. Tot spital de stat, culmea, dar câtă diferență, reală, nu în declarații stupide, de genul politicianului care asociază termenul privat cu înjghebarea aceia din fundul curții, mai nou supusă amendării după normele UE. Și mă refer la UNIUNEA EUROPEANĂ, să nu se înțeleagă altceva…