Constantin Fieraru este unul dintre cei mai talentați poeți contemporani buzoieni. Acesta s-a născut la data de 12 noiembrie 1953, în comuna Bălăceanu, județul Buzău. După parcurgerea claselor primare și gimnaziale în satul natal, urmează Liceul „Mihai Eminescu” din Buzău, fiind coleg de clasă cu mult mai cunoscuții Denisa Comănescu și Emil Niculescu. După aceea absolvă Școala Electrotehnică din cadrul Întreprinderii „Electroaparataj” din București.
Are apariții destul de rare în revistele literare, cele mai multe din spațiul buzoian. A publicat în „S.L.A.S.T.”, „Buzăul literar”, „Muntenia”, „Amphitryon” și „Renașterea culturală”. Editorial a debutat în anul 1994 cu volumul de versuri „Timpul de grație”. Au urmat volumele „Între caninii gurii de rai” (2004) și „Toamna de mir” (2018). Spuneam, la începutul acestor rânduri, că este unul dintre cei mai talentați poeți buzoieni. Din păcate pentru el și literatură, acesta a dus o viață de boem care i-a retezat din elanul literar, una dintre „rudele” marelui poet Ion Nicolescu.
A fost și instabil în ceea ce privește locurile de muncă și profesiile pe care le-a îndeplinit. A fost o vreme recepționer la Hotelul „Pietroasa”, după care a muncit ca morar, apoi salahor prin București. Pașii l-au purtat prin Brașov dar nici aici nu a prins rădăcini. Se pare că peregrinările l-au obosit și s-a întors mai aproape de casă, la Râmnicu Sărat. Marin Ifrim, consăteanul său, scria: „E un ins cult, foarte citit. A avut acces la cărți deosebite, o vreme a fost client statornic al Cinematecii din București. (…) Între timp, poetul își continuă agonia existențială. Un miliardar al cuvintelor, într-o țară în care valoarea este prima care șomează. Constantin Fieraru este autorul unor versuri pe cale să intre în folclorul național: «Stau degeaba, stau degeaba/ Căra-mi-aș moartea cu roaba»”.
Despre poezia lui au scris foarte puțini autori. Gheorghe Istrate, un sensibil poet, scria: „Trecută prin «academia» atât de riguroasei științe a hai-ku-ului, poezia lui Constantin Fieraru impresionează prin forța unei distilări proprii, apte de a închide imaginarul absolut în capsula ermetică a unui vers adeseori emblematic, din care emană, totuși, discret, miresmele unor esențe rare”. Iar Emil Niculescu, poate singurul prieten statornic, scria: „Constantin Fieraru nu scrie «de meserie», ci aproape ispășind un canon. Empatia și sinceritatea, peste anumite cote, devin suspecte. Dimpreună cu autorul, pe care iubitorii de poezie, câți vor mai fi fiind, sau numai comentatorii acesteia, ar trebui să-l țină sub observație”.
Anumite concluzii s-ar impune. Constantin Fieraru este un poet deosebit de talentat și cu o identitate literară proprie în arealul buzoian. În pofida „vieții de iad” pe care a dus-o și o duce, poetul a rămas ancorat la literatură producând poezie de mare calitate. Eu cred că mai are multe de spus și că într-o zi i se vor recunoaște toate meritele de cât mai mulți specialiști. Merită cu prisosință.
tristețea începutului de an
de nedisimulat
tristețea care saturează aerul
a 1001 tristețe
a Șeherezadei convinsă dinainte
de zădărnicia
și aberația oricărei povești
la răscrucea pustie
copiii
joacă rișca pe bani desprinși
cu pleoape cu tot
de pe ochi morți.
în 40 de ani
iată am traversat un deșert
și nici o cetate de scăpare
nu se arată la orizont
te-am mângâiat o singură dată
și atunci doar pe păr
pumnul acela de sare grunjoasă
și atunci doar cu
câteva ore înainte de moarte
și nu voi uita niciodată
pantofii aceia tip „sport”
pe care-i etalai în fața asistenței
îndoliate
tu care aveai un cult
pentru pantofii de ceremonie
adidașii aceia pânzați
cu care ai plecat în iarna
scitică
spre stadionul postum
cel „plin de verdeață”.
soldat roman
plonjat după comoara regelui
Decebal
mă scufund în toamna asta
care ne desparte
ca-ntr-o apă a morților
cu ochii deschiși
în pumn cu câteva fire de aur
ar fi trebuit să fie o toamnă
de doliu
și chiar în acest personal
umilit de expresuri
care mă duce la București
la salahorie
știi
„o să vezi tu după ce-oi muri eu”
abandonat pe jerpelitura de bancă
inert
aproape fără suflare
toamna mi se pare a fi
compartimentul iluminat
cu mii de lumânări
ce aduce cadavrul prințului
din Mateiu
la Moscova.
edecari epuizați
melcii
trag cohorte de nori ploioși
în mai
lumina irizează luxul
ironic și neîmblânzit
al sicriului de stejar
rămas după îngroparea ta
în casa pustie
contorul cu disc imobil
zumzăie
pisică prelungindu-și torsul
liniștitor
ziua și noaptea
chiar și după ce a fost carbonizată.
toamna
când Universul face echilibristică
pe subțirele surâs al Giocondei
întins peste abis
la sfârșitul acestui secol
după care urmează
puncte puncte puncte
tot atâtea găuri de gloanțe…
***
noapte compactă sub ploaie
furtuna face să se rotească frenetic
pitica floare-a-soarelui
dintre traversele căii ferate
ea va acoperi trupul Anei Karenina plonjată
ca altădată la lecțiile de înot
în bazinul din apropierea gării
sub urletul
locomotivei ce-i trece peste creștet
varul jubilează în ficatul și sub
unghiile tale
mancurtizat de manele
ostatic al tribului de zidari
O! cum ai fugi departe de ei în
singurătatea amplificată de lătratul
câinilor
alături de care ai lins vasele cu uleiul
de îmbălsămare
de pe malul mormântului gol
după ce femeile țâșniseră care-ncotro
alertate
năucite de vestea învierii lui Hristos
și albinele alungate de noi
se roteau zumzăind deasupra golului gropii
polenizând cu exuberanță absența
Domnului din mormânt
