Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Valeriu Mititelu
Dintre poeții tineri care au „spart” blocada mediocrității și obscenității, și care a fost repede încadrat în armada de talente a noii generații se găsește, cel puțin din punctul meu de vedere, brăileanul Valeriu Mititelu, născut la data de 3 mai 1973 în municipiul de la Dunăre, sub o zodie norocoasă, cel puțin din punct de vedere al talentului literar.
A absolvit Facultatea de Litere a Universității Dunărea de Jos din Galați în anul 2003. Ca orice om care visează să devină filolog apropierea de poezie nu a constituit decât o chestiune de timp. Nu știu dacă poezia l-a făcut să se îndrepte către „Litere” sau profesiunea l-a îndrumat și botezat întru poezie. Oricum poezia nu are decât de câștigat prin scrierile lui Valeriu Mititelu. Talentul său a fost remarcat de redacțiile unor reviste literare de prestigiu care au fost interesate în prezentarea tânărului poet.
Versurile sale au apărut în Viața Românească, Ateneu, Convorbiri literare, Ex-Ponto, Porto Franco, Dunărea de Jos, Banat, Confluențe, Alora la bien cercada (Spania), Spații culturale, Antares, Poezia, Versus, Doi, Cronica ș.a. Din anul 2003 Valeriu Mititelu, am putea spune, este abonat la premiile unor concursuri și festivaluri literare. Amintesc numai unele dintre ele: Premiul II la concursul „Eminesciana” din Brăila (2003), Premiul I la concursul „Panait Cerna”, Tulcea (2005), Premiul I la concursul „Tudor Arghezi”, Tg. Jiu (2006), Premiul II acordat de USR Mureș la Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, Lancrăm – Alba Iulia (2007) și marele Premiu la concursul „Ion Minulescu”, Slatina, 2008. Până acum poetul Valeriu Mititelu a publicat următoarele cărți: „Vacanță la antipozi” (2005, Ed. Eikon, Cluj-Napoca), „Acedia” (2016, Ed. Brumar, Timișoara) și „Îmblânzitorul de viermi” (2018, Ed. Brumar, Timișoara), toate de versuri.
Valeriu Mititelu nu este, la prima vedere, un tip care experimentează. Și totuși. Am putea spune că poezia sa este întrucâtva clasică (în vers alb), dar și experimentală. Valeriu Mititelu încearcă și reușește cu destul succes ceea ce Ion Pillat a realizat la un nivel destul de ridicat, poeme într-un vers. Un exemplu: „captiv în acest vers liber mă sinucid pe buzele tale”.
Despre el scriitorul timișorean Robert Șerban scria următoarele: „Așa cum zodiile sunt de aer, de foc, de apă și de ce-or mai fi, probabil că la fel sunt și poeții. Valeriu Mititelu este, în această carte, un poet de pământ. Versurile sale cresc, parcă, direct dintr-un loc umbros și nearat vreodată, în care pare că stă îngropat un om străvechi, ce le hrănește cu moartea sa nesfârșită. Iar ele urcă încet și greu, în căutarea luminii, a vieții”. Cred că fiecare mai poate adăuga câte ceva despre acest talentat poet care vine parcă din Perpessicius ce ar fi trăit în bălțile Insulei Mari a Brăilei cu Terente, Codin și, mai ales, în rafinata Franță cu Panait Istrati sau poate cu Fănuș Neagu pe faleza Dunării. Sau poate are ceva din toți și de aceea pare inconfundabil.
lumea nouă
douăzeci de ani pironit pe o cruce…
azi în sfârșit ai coborât
ostenit te-ai lungit în mijlocul casei
curtea-i ticsită de oameni care-ți șoptesc numele-n rugăciuni
tu dormi ca un prunc neîntors de la sân
mama la căpătâi te veghează
când și când gonește o muscă
dincolo de linia orizontului
nimic nu te mai poate atinge
aș vrea să-ți trec pragul pentru o ultimă vorbă
dar nu am curaj să-ți văd brațul de sare întins peste nori
fluturând din lumea nouă o batistă
angajarea
n-a fost nevoie să se mai căciulească prin șerpuitoarele coridoare
în ziua aceea a zis hotărât nu
și nu a mai făcut anticameră
și nu a mai uns nicio ușă
și nu a mai lustruit niciun prag
când i-a venit rândul a fost întrebat
– Gheorghe ia spune ce știi tu să lucrezi
spre ce te trage ața?
– păi… după nume
după rânduială a răspuns Gheorghe
și cât ai clipi a fost tocmit să îngrijească de-o brazdă
ziua și noaptea
cu mâinile și tălpile goale
– muritor cu normă întreagă
învoirea
mai vino tată-n vise întinde-mi mâna slăbită
să stăm de vorbă cât ar arde-o țigară
spune-mi cum o mai duci și ce mai zice Andreea
oasele te mai dor pantofii te strâng
scrisorile și ziarele îți ajung
pâinea tot neagră-i?
spune-mi tată cine îți cârpește șosetele
iar când la noi plouă acolo e soare?
pe aici florăresele și-au pitit margaretele sub tejghele
și toți ridică din umeri
și nimeni nu știe dacă este o regulă
dacă greva mecanicilor de tren a oprit garnitura pe drum
sau pur și simplu sunt alții la rând
miercuri… joi… vineri… sâmbătă…
hai tată fă-ți un pic de curaj
duminică ieși la raport și cere-o-nvoire
cât ar arde o țigară
insula ellis
închid ochii și inspir adânc liniștea
o palpez îi dau formă
plutesc pe ea ca altădată duhul pe ape
insula ellis este aici
mă așteaptă la o azvârlitură de băț
sub lustrul întunecat al nopții
magistre ursachi dacă ți-ai mai găsi timp
măcar cât negrul de sub unghie
dacă te-ai crede pelican ca pe vremuri
ah magistre dacă aș putea să te-aud zicându-mi
valeriu motorul turuie nu este doar un vis
poate că până la miezul nopții îngerul meu beteag
și-ar scutura funinginea de pe aripi
înlesnindu-mi trecerea