Valentin Talpalaru este poet, prozator, publicist şi om de radio născut la data de 15 mai 1953 în oraşul Târgu Frumos, judeţul Iaşi. Gimnaziul şi liceul le urmează în Târgu Frumos (1964 – 1972), iar studiile universitare le urmează la Facultatea de Filologie, secţia română-franceză a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1972 – 1976). După absolvire activează ca profesor de franceză la o şcoală generală din Botoşani (1976 – 1979), la Liceul Teoretic din Târgu Frumos (1979 – 1981) şi Şcoala generală Costeşti (1981 – 1990). După aceea este metodist la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” din Iaşi (1990 – 1994), inspector la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Iaşi (1994 – 2001) şi muzeograf la Muzeul Literaturii Româ­ne, Casa „N. Gane” (din 2002).

Este doctor în Ştiinţe filologice, titlu obţinut la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. A debutat cu versuri în revista liceului, „Mioriţa”, în anul 1969. Însă adevăratul debut are loc în anul 1974 în revistele „Cronica” şi „Convorbiri literare”. Editorial a debutat în anul 1979, în perioada botoşăneană, cu placheta de versuri „Întoarcerea menestrelului”. De atunci a mai publicat, printre altele, următoarele volume: „Ghemuit într-un sîmbure” (versuri, 1998), „Nopţi cu chirie” (versuri, 2004), „Liniştea vânatului” (versuri, 2005), „Acordorul de semne” (versuri, 2006), „Commedia dei media” (publicistică, 2007), „Strada Măicuţa” (roman, 2008), „Poemele Cotnarului” (versuri, 2013) şi „Scara lui Rodion” (versuri, 2017). Valentin Talpalaru este şi un apreciat om de radio.  Este un vechi colaborator al Studioului teritorial Iaşi al Radiodifuziunii Române. Aici, din anul 2006, realizează emisiunea literară „Convorbiri literare”. Publică la revistele Ateneu, Antiteze, Cronica, Convorbiri literare, Dacia li­te­rară, Forum cultural, Luceafărul, Oglinda lite­rară ş.a. De asemenea participă la diferite festivaluri literare în ţară (Bistriţa, Botoşani, Galaţi, Curtea de Argeş) şi peste hotare (Struga şi Chişinău), unde obţine diferite distincţii. Cele mai importante sunt cele ale Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, al cărui membru este.

Despre opera sa au scris numeroşi scriitori, printre care îi amintesc pe Adrian Dinu Rachieru, Adrian Alui Gheorghe, Valeria Manta Tăicuţu, Ioan Holban, Emilian Marcu, Mioara Bahna, Călin Cocora, Ion Hurjui ş.a. Valeria Manta Tăicuţu este unul dintre acei condeieri care „l-a citit” cel mai bine pe poet. Citez: „Apropiindu-se uneori ca tonalitate de acuarelele şi crochiurile bacoviene, poemele lui Valentin Talpalaru mărtu­risesc o boală a sufletului într-un mileniu bolnav, nevrozele, psihozele şi solilocul reprezentând locuri comune ale fiinţei. Ca paliativ este aleasă înjurătura, răfuiala cathartică, ironica închinare la clişee livreşti”. Eu aş adăuga, cel puţin după lecturarea a ­vo­lumelor „Poemele Contarului” şi „Scara lui Rodion” din care am selectat poemele ce vă sunt prezentate, că Valentin Talpalaru se adapă la propriu şi la fi­gurat, cel puţin în primul volum amintit din „Umbra lui Istrate Dabija – Voievod” de Mihai Eminescu. În ceea ce priveşte „Scara lui Rodion”, ca şi în volumul anterior „Poemele Deltei. Rodion”, întâlnim un poet eminamente emoţionat şi un observator atent al tuturor trăirilor puţinilor oameni care mai vieţuiesc în Deltă, în comunitatea de lipoveni şi în care mirifica lume este personajul principal.

La lansarea de la Tulcea a acestui volum autorul a declarat: „Am fost foarte mişcat de modul în care am fost întâmpinat de locuitorii de la Porţile Deltei, şi promit că voi reveni cu bucurie în mijlocul etnicilor săi”. Să-i dăm cuvântul lui Valentin!

Se-aud lăute şi dairale

Se-aud lăute şi dairale

În seri de bragă şi şaşlic

Trec luntrile cu mangafale

Şi beizadele de fistic.

Pe sub porticul de-alabastru

Suspină apa de iubire

Sub luna fix cât un piastru

Topită-n smoală pe-o tingire.

E miez de lumânare noaptea

Cu Dumitraşco în cerdac;

A obosit de mult şi cartea

Să ţină hang la om sărac.

La Pera-n mahala giugiuc

Un pui de dor fără stăpân

Ca oul pus în cuib de cuc

Stă-n firele ce-abia-l mai ţin

Să nu reverse din preaplin

Un suflet dulce şi amar

Pe dunga dorului de vin

Până în cramă la Cotnari.

Trec chiuind pe coastele în flăcări

Trec chiuind pe coastele în flăcări

Şi haiducind o sete cât oceanul

Steaguri crăieşti cu fala la oblâncuri

Din miez de secoli căutând limanul

Prin viile din care-şi trag tăria

Hrisoave şi peceţi de neuitare

Şi lasă oase să îngraşe glia

Spre slava vinurilor viitoare.

Pâlcuri de soli cu umbra în desagă

Vin să închine fruntea la altare

De bolţi de viţă, să mai prindă vlagă

La deşertatul minţii în pahare.

Răpuşi de Grasă, Busuioacă ori Fetească

Cad oşti de-alungul timpului, supuse,

Lăsînd puteri Cotnarului să crească

Peste nohai ori hoardele tunguse.

Trec chiuind vitejii spre uitare

În lupta fără un duşman măcar

Şi-i biruie – a cîta oară!

Măria sa, Frîncuşa de Cotnari!

Măria Ta, opreşte telegarul

Măria Ta, opreşte telegarul

Să rupă din zăbala-albastră…

Vezi acolo, e-n lumini Cotnarul

Şi iscă boi de zînă la fereastră.

Acolo este locul care scaldă

Şi ochi şi suflet dimpreună

În vin de aur, sfîntă nadă

Care coboară sufletul în mînă.

Ţi-e gîtul ars de sfintele porunci

Popriri de stavilă şi de urgie…

Tu uită, Doamne, şi de cruci:

Aceştia sunt araci de vie…

Lăsaţi şi voi, cei telegari

Cinstite umbre, căci timp este

Să depănăm altă poveste

Cu vii-n cramă la Cotnari!

31

Apele au spălat faţa caselor pentru

Sărbătoare.

Duminica nici ştiuca

nu mai vînează plătica sau linul;

peştii vin toţi s´asculte slujba

cu înotătoarele împreunate creştineşte,

papura se înclină – doar semnul înalt al

crucii nu-l mîntuie.

Rodion scoate din ladă sufletul lui de mire,

barca lui e o scoică lucind

şi casa lui prinde lumină sub streşini.

Sub ape, cîntecele curg ca o altă apă,

mai vie, mai proaspătă.

Pe celălalt mal, Matriona şi-a spălat părul,

Uliana şi-a clătit rochia de mireasă,

Palaşa şi-a scăpat mărgelele-n Dunăre;

apa sărută darurile şi cîntă. Păsările

ţin post cu cosaşi şi măcriş,

penele lor au luciul pernelor pe care

capete de copii au iscălit somnul.

E linişte multă şi mare încît

îţi vine să strigi „Doamne, prea multă!”

Şi aerul te striveşte venind peste tine,

iar cîntecul  împinge frunzele

înspre muguri.

Rodion ţine piept cîntecului.

Ca un taur se încordează

Să nu îl dărîme viitura,

Muzica aceea curgând pe sub ape

De unde se-abate peste oameni şi peşti,

Dandătul clopotului şi vocile de pescari:

„Gospodi pomilori, Gospodi pomiloi!”

Dunărea face semnul crucii

cu cele trei braţe: „În numele Chliei

al Sulinei şi-al Sfîntului Gheorghe,

amin!”

DISTRIBUIȚI
loading...