Este pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu născut la data de 21 mai 1880 în Bucureşti. A scris teatru, proză (de real succes s-au bucurat romanele „Cimitirul Buna Vestire” şi „Ochii Maicii Domnului”), pamflete şi literatură pentru copii. Însă cea care i-a adus notorietatea a fost poezia, opera poetică fiind de o „originalitate exemplară”.

Pseudonimul său, după propria variantă, provine de la numele vechi al râului Argeş, Argesis. Alţii cred în cu totul alte ipoteze. De pildă, se spune că ar proveni de la numele bonei, Ergézi Rozália, care ar fi adevărata sa mamă. În schimb Ov. S. Crohmălniceanu spune într-un studiu că numele ar proveni de la doi eretici celebri, Arie şi Geza. A debutat în anul 1896, când este publicat în ziarul „Liga ortodoxă” de Alexandru Macedonski cu poezia „Tatăl meu”.

La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde va sta patru ani. În romanele sale mărturiseşte că nu este atras de monahism pentru că el se consideră un eretic şi nu un spirit mistic. Între anii 1905 şi 1910 vizitează mai multe ţări europene, participând la cursurile Universităţilor din Fribourg şi Geneva. După revenirea în ţară, are o intensă activitate literară şi publicistică. Este prezent în cercurile de intelectuali care cuprindeau scriitori, pictori, compozitori şi colecţionari de artă. În anul 1927 debutează editorial cu volumul de versuri „Cuvinte potrivite”.

Volumul care avea să-i atragă multă adversitate, dar şi o imensă notorietate este „Flori de mucigai”, apărut în anul 1931. Scrie şi publică mult (romane, volume de versuri). Este recunoscut ca un temut pamfletar. Pentru pamfletul „Baroane”, din 1943, în care îl atacă pe baronul von Killinger, este închis la Bucureşti şi Tg. Jiu. Şi după 1947 are probleme cu noul regim. În anul 1948, Sorin Toma publică în „Scânteia”, în patru episoade consecutive, articolul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei” acuzând „pestilenţialul poetic” al lui Arghezi.

Din acest moment autorul psalmilor va fi interzis, retrăgându-se la Mărţişor, unde va trăi în sărăcie, celebru fiind faptul că ajunsese să vândă cireşe pentru a supravieţui. Gheorghe Gheorghiu-Dej intervine şi poetul este reabilitat treptat. În anul 1955 este ales membru în Academia Română, primeşte numeroase premii şi titluri. În 1965 primeşte Premiul Internaţional Herder la Viena, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Tot în acest an este nominalizat de filologul italian Angelo Monteverdi la Premiul Nobel. Premiul naţional de poezie îi este acordat de două ori: prima data în anul 1936, împreună cu George Bacovia, şi a doua oară în 1946.

A fost sărbătorit ca „poet naţional” la împlinirea vârstei de 80 şi, respectiv, la 85 de ani. Arghezi moare la 14 iulie 1967 la Bucureşti şi este înmormântat în grădina casei de la Mărţişor, cu funeralii naţionale. Casa va deveni, începând din 1974, Casă Memorială. Într-una dintre amintirile sale povesteşte cum l-a văzut, copil fiind, pe străzile din Bucureşti pe Mihai Eminescu. Dincolo de părerile unora sau altora, în Tudor Arghezi avem o altă personalitate culturală imensă, un adevărat bun naţional, de valoare internaţională.

Ceasul de-apoi

În cer,

Bate ora de bronz şi de fier.

Într-o stea

Bătu ora de catifea.

Ora de pâslă bate

În turla din cetate.

În ora de lână

Se-aude ora bătrână

Şi se sfâşie

Ora de hârtie.

Lângă domnescul epitaf

Bate glasul orei de praf.

Aznoapte, soră,

N-a mai bătut nici-o oră.

Psalm

Sunt vinovat că am râvnit

Mereu numai la bun oprit.

Eu am dorit de bunurile toate.

M-am strecurat cu noaptea în cetate

Şi am prădat-o-n somn şi-n vis,

Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis.

Pasul de marmur, tăcut,

Călca lin, ca-n lut,

Steagul nopţii, desfăşat cu stele,

Adăpostea faptele mele

Şi-adormea străjerii-n uliţi

Răzimaţi pe suliţi.

Iar când plecam călare, cu trofeie,

Furasem şi câte-o femeie

Cu părul de tutun,

Cu duda ţâţii neagră, cu ochii de lăstun.

Ispitele uşoare şi blajine

N-au fost şi nu sunt pentru mine.

În blidul meu, ca şi în cugetare,

Deprins-am gustul otrăvit şi tare.

Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,

Unde dă beznă, eu frământ scântei,

Unde-i tăcere, scutur cătuşa,

Dobor cu lanţurile uşa.

Când mă găsesc în pisc

Primejdia o caut şi o isc,

mi-aleg poteca strâmtă ca să trec,

ducând în cârcă muntele întreg.

Păcatul meu adevărat

E mult mai greu şi neiertat.

Cercasem eu, cu arcul meu,

Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!

Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia

Să-ţi jefuiesc cu vulturii, Tăria.

Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,

Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate.

Psalm

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu fruct amar şi cu frunziş

Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,

Să cânte-n mine şi să zboare

Prin umbra mea de fum.

Aştept crâmpeie mici de gingăşie,

Cântece mici de vrăbii şi lăstun

Să mi se dea şi mie,

Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceaţă,

Nici chiar aroma primei agurizi,

Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,

Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stelele vin şi se aprind pe rând

În ramurile-ntinse pe altare –

Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

Şi de-a rodi metale doar, pătruns

De grelele porunci şi-nvăţăminte,

Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Psalm

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere

Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,

Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?

Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

Te caut dârz şi fără de folos.

Eşti visul meu, din toate, cel frumos

Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,

Par când a fi, pari când că nu mai eşti;

Te-ntrezării în stele, printre peşti,

Ca taurul sălbatec când se-adapă.

Singuri, acum, în marea ta poveste,

Rămân cu tine să mă mai măsor,

Fără să vreau să ies biruitor.

Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»

Ex libris

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

Încet gândită, gingaş cumpănită;

Eşti ca o floare, anume înflorită

Mâinilor mele, care te-au deschis.

Eşti ca vioara, singură ce cântă

Iubirea toată pe un fir de păr,

Şi paginile tale, adevăr,

S-au tipărit cu litera cea sfântă.

Un om de sânge ia din pisc noroi

Şi zămisleşte marea lui fantomă

De reverie, umbră şi aromă,

Şi o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare,

Pe cât e ghersul cărţii de frumos

Carte iubită, fără de folos,

Tu nu răspunzi la nici o întrebare.

DISTRIBUIȚI