A fost unul dintre cei mai „autentici şi rafinaţi intelectuali români, un valoros poet, prozator, dramaturg şi un traducător de elită” – conform Victoriei Anghelescu (Cotidianul, septembrie 2012) – ce s-a născut la data de 5 aprilie 1933 la Oradea, fiind fiul lui Constantin Vulpescu, maistru militar armurier, şi al Elenei, născută Botez.

Şcoala primară şi liceul le-a urmat la Bucureşti. Concomitent, a urmat o şcoală profesională, devenind strungar calificat (1950 – 1951). A continuat să studieze şi a urmat Facultatea de Filologie, Secţia Limba şi Literatura Română, a Universităţii Bucureşti, pe care a terminat-o în anul 1955. A lucrat numai în domeniul cultural. Mai întâi la două edituri, apoi în presa literară, director adjunct la un teatru, muzeolog la Muzeul Literaturii Române, secretar la Uniunea Scriitorilor (1973-1989) şi director al Teatrului Mic. A publicat şapte volume de versuri, trei de proză, 29 de traduceri – mai ales din literatura franceză şi italiană, fiind considerat cel mai bun traducător a lui Villon.

A mai avut traduceri excelente din Rabelais şi Dante Alighieri. S-a mai distins în domeniul teatral, ca dramaturg, regizor şi traducător. Cred că nu a fost revistă foarte importantă să nu fie onorată de semnătura unui asemenea mare literat. Romulus Vulpescu îşi întemeiase o familie deosebit de cultă prin căsătoria cu marea prozatoare Ileana Vulpescu. Împreună au avut o fată, pe Ioana. Din păcate aceasta s-a stins în august 2012. Această durere şi lucrurile care i-au măcinat sănătatea au dus la decesul său la 18 septembrie 2012, la o lună de la pierderea unicului lor copil.

Marele Nichita Stănescu, prieten apropiat cu Romulus Vulpescu, scria cu mulţi ani în urmă: „Romulus Vulpescu este unul dintre foarte rarii scriitori care sunt în acelaşi timp şi propriul lor personaj. R.V. este invenţia lui R.V., aşa cu Don Quijote este invenţia lui Cervantes… Ceea ce frapează peste tot cu constanţă  e suavitatea vehementă, puritatea groasă, angelismul exprimat cu brutalitate al unui structuri rimbaldiene (…) întotdeauna delicat, strigătul este acela al sensibilităţii acute, convertită în parabole, în pilde, în aluzii şi uneori în mituri (…) Fantezia cultivată a scriitorului preferă grotescul gigantic şi absurdul cazuistic, umorul negru traversat nu o dată de melancolie”.

Unele din versurile sale au fost puse pe note şi interpretate genial de Tudor Gheorghe, cel care a fost îndrumat şi girat la începutul carierei de marele cărturar Romulus Vulpescu. În calitate de traducător nu s-a rezumat numai în a traduce scriitori geniali străini în limba română. A tradus şi autori români. Cel mai răsunător exemplu este cel al traducerii, în franceză, a romanului „Craii de Curtea Veche” a lui Mateiu Caragiale. Să-i recitim versurile pe care le propun şi dacă acestea credeţi că merită atenţie, căutaţi-i volumele. Eu cred că merită cu vârf şi îndesat.

Carte poştală II

Stau într-o cafenea la Târgu Mureş

Şi beau cafea.

Oraşu-i trist, ostil, semeţ şi gureş,

Cu lume rea.

N-am timp, n-am bani, n-am inimă, n-am chef

Să mai scriu versuri:

În fiecare prost presimt un şef

Şi întrevăd demersuri.

Abandonat de tine trag tutun

Şi mi-e cam silă,

Că-n barbă-aborigenele văd

Un semn de prăsilă.

Cum m-aş scula voievodal, drept, dac,

Într-un scurt iureş,

Întreaga cafeneaua praf s-o fac

La Târgu Mureş…

Duminica de ieri

Aprind ţigara şi te-aştept să vii

Pe-o bancă, de pe stradă la amiază:

Secundele acestea argintii

Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

Foşnesc şoptit – vecini cu vântul – plopii

Şi degetele-mi vântul le resfiră…

E-o linişte de umbră când te-apropii,

Şi mâna mea vibrează, şi e liră.

Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară

Peronul despărţirii să-l refuze:

În părul tău mai e un rest de vară,

Dar – vineţie – toamna-ţi stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea:

Duminica de ieri şi-a scos coroana.

Săruturile tac. Zi tristă lunea.

Rămas-bun ochi. Rămas-bun târg. Rămâne rana.

Evocare

De câtă iubire eram în stare,

Adă-ţi aminte – în studenţie.

De câte poetici nobile, rare:

Glorii şi riscuri – flamură ţie.

Ce rute crâncene prin timp întoarse,

Câte popasuri, câte săruturi,

Ce punţi prăvălite, ce flote arse,

Câte ciocniri, ce sunet de scuturi…

Clipele tinere şi idolatre.

Încă mi-e sete – plină e cana?

Părul tău flutură prin amfiteatre…

Timpul reţine-l: scade, Ileana…

În fiecare zi

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămâne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis

Pe care-l anulăm c-o şovăire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,

Însinguraţi în doi, din laşitate,

Minţindu-ne cu guri care prefac

În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi ­înt­r-un târziu,

Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:

Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,

Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că, în loc,

Rămâne un deşert de disperare.

Ruga mea de seară

Îngăduie, Doamne, să-mi închei

Rugăciunea de seară ca de obicei:

„Bunule Dumnezeu,

Când ai să vrei

Să mă chemi la Tine,

Rogu-Te să-l iei

Mai întâi pe câinele meu,

Lăsându-mă-n viaţă pe mine:

Murind eu ar suferi el

Veghindu-mi crucea de la căpătâi.

Şi să nu mă socoţi mişel,

Dar fie-mi oricât de greu,

Părinte, -ndură-Te – a-mi hărăzi,

După ce şi-o da sufletul, înc-o zi:

Ca moartea lui s-o plâng eu.”

DISTRIBUIȚI