Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Rodian Drăgoi
Rodian Drăgoi a fost un poet, eseist și jurnalist, născut la data de 1 februarie 1951 în comuna Segarcea Vale din județul Teleorman. L-am cunoscut acum câțiva ani, la Mizil, când poetul Lucian Mănăilescu și primarul Emil Proșcan realizau Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”. Mi-a făcut impresia unui om introvertit, scump la vorbă. Nu același lucru am aflat despre poezia lui. A doua întâlnire, și ultima, a avut loc la Adjud, unde poetul Paul Spirescu organizează Festivalul „Emil Botta”. Prima impresie nu a reușit să mi-o schimbe, deși am petrecut în mica urbe moldavă vreo 24 de ore. Ba mai mult, am călătorit de la Adjud la Buzău în mașina pe care am condus-o, avându-l pasager și pe Florentin Popescu. Nici pe timpul acestei călătorii nu a fost mai vorbăreț.
Vorbesc despre el la timpul trecut, deși îmi este destul de greu, pentru că am aflat că a plecat fulgerător dintre noi pe data de 9 noiembrie 2018 și este înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din Galați, acolo unde se stabilise de câțiva ani. Rodian Drăgoi a avut studii superioare fiind licențiat în filologie. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2002.
Debutul literar s-a consemnat în anul 1967 în revista „Ateneu” cu poezie. A mai publicat în „România literară”, „Luceafărul”, „Luceafărul de dimineață”, „Contemporanul”, „Flacăra”, „Amfiteatru”, „Familia”, „Argeș”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Ramuri”, „Astra”, „Poesis”, „Sud”, „Oglinda literară”, „Pro Saeculum”, „Fereastra” și multe altele. Poezia sa nu a rămas neremarcată și s-a bucurat de atenția unor ilustre condeie. Îi amintesc doar pe câțiva: Cezar Ivănescu, Constanța Buzea, Mircea Bârsilă, Alexandru Condeescu, Emilian Marcu, Gabriel Rusu, Florea Miu și Florentin Popescu.
Editorial a debutat la 28 de ani, în anul 1979, la Editura Albatros în „Caietul debutanților” cu „Tulbure ninsoare”. De atunci poetul a publicat rar, nu și-a făcut un scop din a fi în prim-planul vieții literare. Au urmat volumele „Către iarnă” (1984); „Fotografia absenței mele” (2001); „Poeme de trecere” (2006); „Lumină de mireasă” (2007). Mai pot spune că poetul este antologat în peste 20 de volume de poezie. Versuri de-ale sale au apărut în publicații în limbile engleză, franceză, italiană, sârbă, albaneză, maghiară ș.a. De-a lungul carierei a obținut numeroase premii literare, din care amintesc Premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul” (1982); Premiul pentru volumul „Lumină de mireasă” la Festivalul Internațional Serile de Literatură ale revistei „Antares” (Galați, 2007); Premiul pentru poezie al revistei „Caligraf” (Alexandria, 2008 și 2015); Marele premiu „Adrian Păunescu” (Craiova, 2014) și Premiul II la Concursul Național de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” (Mizil, 2012).
În amintirea mea, poetul Rodian Drăgoi rămâne ca un personaj misterios, învăluit de fumul țigării din colțul gurii, cu un surâs abia perceptibil și cu niște ochi nu prea iscoditori, ci mai degrabă visători. O parte dintre cei care l-au cunoscu au afirmat că este un autor născut, crescut și șlefuit în/ la umbra lui Dimitrie Stelaru și a lui Zaharia Stancu, autori ce vor urma, în viitor, în această pagină. Despre el spunea: „O să-mi fie dor de această viață, dar nimeni nu va putea să mă scoată din moarte…”. Din păcate a plecat la o vârstă la care mai putea să aibă multe de spus.
Strigătul meu era o tăcută ninsoare
Pe tâmplele mele zăceau îngeri uciși
corbii treceau parcă purtând catedrale în gheare
cineva îmi trimitea scrisori din pământ
strigătul meu era o tăcută ninsoare
tu veneai răvășită și tremurai
ca o noapte desculță și cu umerii goi
un copil inventase o pădure arzândă
doar noi ne temeam să privim înapoi
nu voi termina niciodată poemul
acum știu că nu voi termina
niciodată poemul acesta
și mi-e tare milă de el
el însă nu știe
și se bucură ca un copil
urletul lupilor clatină stelele
miroase a pâine și ceru-i senin
ascultă iubito cum florile vin
și totuși ai sosit cuvintele îți sunt asudate
până în zori vom trăi poemele toate
luna stă în genunchi și spală podelele
urletul lupilor clatină stelele
acum nici păsările nu mai au contur
la noapte iubito voi veni să te fur
tu ești zăpada pe care o strig
trezește-te iubito vine toamna
sunt singur într-o gară unde am fost noi doi
în urma mea se-aude cum crește depărtarea
și cad aceleași triste și prea străine ploi
tot ce ți-am spus este numai cenușă
tot ce mi-ai spus miroase a pământ
dar unde s-a deschis acum o ușă
de a pătruns atâta frig și vânt?
aș mai vrea doar să-ți spun că e iarnă
și atât de multă singurătate în mine și frig
că absența ta curge ca o ploaie pe geamuri
că tu ești zăpada pe care o strig
aș mai vrea doar să rog iarba să-mi scrie
despre tine și despre un copil nenăscut
dar cade atâta tristețe pe lume iubito
că am iaduri în carne și mi-e cântecul mut
cu încă o moarte moartea mă amână
fug arbori speriați de tăcere și frig
noaptea se prelinge pe sub ușă
mă-nec într-o rană și nu pot să strig
cuvintele mi-s putrede ca o cenușă
înnebunește zborul în păsările oarbe
absența ta mă vizitează din ce în ce mai rar
am rămas numai eu pe întreaga planetă
dar cine-a vopsit tot cerul cu var?
acuma și oglinzile refuză să mă vadă
doar lumânări de apă duc în mână
mă arde bruma ca o rugăminte
cu încă-o moarte moartea mă amână
ar putea tăia amurgul în două
știu că acum
femeia mea curăță cartofi
și se gândește
cu durere la mine
o singură clipă de neatenție
și ar putea tăia amurgul în două.