Cultură

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Rodian Drăgoi

Rodian Drăgoi a fost un poet, eseist și jurnalist,  născut la data de 1 februarie 1951 în comuna Segarcea Vale din județul Teleorman. L-am cunoscut acum câțiva ani, la Mizil, când poetul Lucian Mănăilescu și primarul Emil Proșcan realizau Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”. Mi-a făcut impresia unui om introvertit, scump la vorbă. Nu același lucru am aflat despre poezia lui. A doua întâlnire, și ultima, a avut loc la Adjud, unde poetul Paul Spirescu organizează Festivalul „Emil Botta”. Prima impresie nu a reușit să mi-o schimbe, deși am petrecut în mica urbe moldavă vreo 24 de ore. Ba mai mult, am călătorit de la Adjud la Buzău în mașina pe care am condus-o, avându-l pasager și pe Florentin Popescu. Nici pe timpul acestei călătorii nu a fost mai vorbăreț.

Vorbesc despre el la timpul trecut, deși îmi este destul de greu, pentru că am aflat că a plecat fulgerător dintre noi pe data de 9 noiembrie 2018 și este înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din Galați, acolo unde se stabilise de câțiva ani. Rodian Drăgoi a avut studii superioare fiind licențiat în filologie. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2002.

Debutul literar s-a consemnat în anul 1967 în revista „Ateneu” cu poezie. A mai publicat în „România literară”, „Luceafărul”, „Lucea­fărul de dimineață”, „Contemporanul”, „Flacăra”, „Amfiteatru”, „Familia”, „Argeș”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Ramuri”, „Astra”, „Poesis”, „Sud”, „Oglinda literară”, „Pro Saeculum”, „Fereastra” și multe altele. Poezia sa nu a rămas neremarcată și s-a bucurat de atenția unor ilustre condeie. Îi amintesc doar pe câțiva: Cezar Ivănescu, Constanța Buzea, Mircea Bârsilă, Alexandru Condeescu, Emilian Marcu, Gabriel Rusu, Florea Miu și Florentin Popescu.

Editorial a debutat la 28 de ani, în anul 1979, la Editura Albatros în „Ca­ietul debutanților” cu „Tulbure ninsoare”. De atunci poetul a publicat rar, nu și-a făcut un scop din a fi în prim-planul vieții literare. Au urmat volumele „Către iarnă” (1984); „Fotografia absenței mele” (2001); „Poeme de trecere” (2006); „Lumină de mireasă” (2007). Mai pot spune că poetul este antologat în peste 20 de volume de poezie. Versuri de-ale sale au apărut în publicații în limbile engleză, franceză, italiană, sârbă, albaneză, maghiară ș.a. De-a lungul carierei a obținut numeroase premii literare, din care amintesc Premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul” (1982); Premiul pentru volumul „Lumină de mireasă” la Festivalul Internațional Serile de Literatură ale revistei „Antares” (Galați, 2007); Premiul pentru poezie al revistei „Caligraf” (Alexandria, 2008 și 2015); Marele premiu „Adrian Păunescu” (Craiova, 2014) și Premiul II la Concursul Național de Literatură „Agatha ­Gri­gorescu Bacovia” (Mizil, 2012).

În amintirea mea, poetul Rodian Drăgoi rămâne ca un personaj misterios, învăluit de fumul țigării din colțul gurii, cu un surâs abia perceptibil și cu niște ochi nu prea iscoditori, ci mai degrabă visători. O parte dintre cei care l-au cunoscu au afirmat că este un autor născut, crescut și șlefuit în/ la umbra lui Dimitrie Stelaru și a lui Zaharia Stancu, autori ce vor urma, în viitor, în această pagină. Despre el spunea: „O să-mi fie dor de această viață, dar nimeni nu va putea să mă scoată din moarte…”. Din păcate a plecat la o vârstă la care mai putea să aibă multe de spus.

Strigătul meu era o tăcută ninsoare

Pe tâmplele mele zăceau îngeri uciși

corbii treceau parcă purtând catedrale în gheare

cineva îmi trimitea scrisori din pământ

strigătul meu era o tăcută ninsoare

tu veneai răvășită și tremurai

ca o noapte desculță și cu umerii goi

un copil inventase o pădure arzândă

doar noi ne temeam să privim înapoi

nu voi termina niciodată poemul

acum știu că nu voi termina

niciodată poemul acesta

și mi-e tare milă de el

el însă nu știe

și se bucură ca un copil

 urletul lupilor clatină stelele

miroase a pâine și ceru-i senin

ascultă iubito cum florile vin

și totuși ai sosit cuvintele îți sunt asudate

până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi și spală podelele

urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur

la noapte iubito voi veni să te fur

tu ești zăpada pe care o strig

trezește-te iubito vine toamna

sunt singur într-o gară unde am fost noi doi

în urma mea se-aude cum crește depărtarea

și cad aceleași triste și prea străine ploi

tot ce ți-am spus este numai cenușă

tot ce mi-ai spus miroase a pământ

dar unde s-a deschis acum o ușă

de a pătruns atâta frig și vânt?

aș mai vrea doar să-ți spun că e iarnă

și atât de multă singurătate în mine și frig

că absența ta curge ca o ploaie pe geamuri

că tu ești zăpada pe care o strig

aș mai vrea doar să rog iarba să-mi scrie

despre tine și despre un copil nenăscut

dar cade atâta tristețe pe lume iubito

că am iaduri în carne și mi-e cântecul mut

cu încă o moarte moartea mă amână

fug arbori speriați de tăcere și frig

noaptea se prelinge pe sub ușă

mă-nec într-o rană și nu pot să strig

cuvintele mi-s putrede ca o cenușă

înnebunește zborul în păsările oarbe

absența ta mă vizitează din ce în ce mai rar

am rămas numai eu pe întreaga planetă

dar cine-a vopsit tot cerul cu var?

acuma și oglinzile refuză să mă vadă

doar lumânări de apă duc în mână

mă arde bruma ca o rugăminte

cu încă-o moarte moartea mă amână

ar putea tăia amurgul în două

știu că acum

femeia mea curăță cartofi

și se gândește

cu durere la mine

o singură clipă de ­nea­tenție

și ar putea tăia amurgul în două.

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker