Paul Celan este ­pseudo­nimul lui Paul Peisah Antschel și este considerat unul dintre marii poeți ai lumii. El s-a născut la data de 23 noiembrie 1920 la Cernăuți, Regatul României, într-o familie germanofonă de evrei ortodocși. Mai este cunoscut ca traducător și eseist. A scris în limba germană și a tradus în această limbă autori români, portughezi, ruși, englezi și francezi, iar din germană a tradus în românește parte din scrierile lui Franz Kafka.

A fost înscris pentru prima dată la o școală de limbă ­ebrai­că din Cernăuți. Limba germană era cea care se vorbea în familie, iar româna a ­învăța­t-o de la amicii de joacă. Nefiind primit la studii universitare în București și Viena, decide, în anul 1938, să meargă la Paris la un unchi de-al său. Începe să studieze medicina la Tours, dar după un an abandonează și se întoarce la Cernăuți. Este admis la Universitatea din oraș, la secția literatură și limbi romanice.

Odată cu ocuparea Bucovinei și Basarabiei de către sovietici, viața în Cernăuți devine foarte grea. Nu se schimbă nimic nici după preluarea de către români a acestor teritorii, în iunie 1941. Cu puțin timp ca armata roșie să reocupe orașul, Paul Celan pleacă în grabă și se stabilește la București, traducând în română din literatura rusă. Aici rămâne până în anul 1947. În perioada 1945 – 1947 lite­ratura română era dominată de suprarealism, ce avea să-l acapareze și pe Celan. A fost fascinat de a-și găsi diferite pseudonime sub care a publicat și unele cărți. Cel la care s-a oprit a fost Celan, realizat din anagramarea numelui său de familie.

După cum am observat până acum, nefiind un tip statornic, în anul 1947 se refugiază la Viena unde se împrietenește cu Ingeborg Bachmann care își definitivase de curând teza de doctorat cu disertația despre filosofia lui Martin Heidegger. Nici aici nu a stat mult și anul 1948 îl găsește la Paris, unde publică primul său volum de poeme „Der Sand aus den Urnen” („Nisipul din urne”). Această permanentă stare a fost determinată de tragediile din familie. Părinții săi au murit într-un lagăr din Transnistria, iar unchiul său care l-a ajutat în prima perioadă pari­ziană a sfârșit în lagărul de la Auschwitz.

La Paris avea să-și găsească o anumită liniște. În anul 1952 se căsătorește cu graficiana Gisèle Lestrange după o prietenie de aproape doi ani. Cei doi, timp de 19 ani, își scriu peste 700 de scrisori în care se resimte stilul lui Kafka. El a mai purtat o ­cores­pondență celebră cu scriitoarea Nelly Sachs, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură. După ce a obținut postul de profesor de germană la École Normale Supérieure va continua activitatea de traducător. În anul 1955 a fost naturalizat cetățean francez.

Primul său poem a fost dedicat mamei sale, „De ziua mamei” și a apărut în anul 1938. În perioada a doua pari­ziană publică mai multe volume de versuri, toate în lumba germană: „Mohn und Gedächtnis” („Macii și amintirile” – 1952), „Von Schwelle zu Schwelle” („Din prag în prag” – 1955), „Sprachgitter” („Vorbirea-grilă” – 1959), „Die Niemandsrose” („Trandafirul nimănui” – 1963), „Atemwende” („Respirație-întoarcere” – 1967), „Fadensonnen” („Sori împletiți” – 1968) și „Licht­zwang” („Lumină – impuls” – 1970). Când se părea că totul este în ordine cu viața sa, Paul Celan recurge la un gest extrem și inexplicabil: se sinucide, aruncându-se în Sena de pe un pod, la 20 aprilie 1970. Anul următor îi apare postum volumul „Schneepart” („Zăpadă-parte”).

Editurile din România nu s-au învrednicit să publice din cărțile sale. Au fost traduse și au apărut până acum „Mac și memorie” (versuri, 2006) și „Timp al inimii” (2010). Din biografia lui Paul Celan aflăm că poetul a primit și două distincții: Premiul pentru Lite­ratură al orașului Bremen și Premiul Georg Büchner. Tot de aici mai luăm cunoștință ­des­pre faptul că a avut prilejul să-l cunoască pe marele filosof Martin Heidegger, pe care l-a vizitat la căsuța sa din orășelul Todtnauberg, din regiunea Pădurea Neagră.

După cum s-au exprimat unii cunoscători ai creației lui Paul Celan, și le dăm dreptate, „poezia de maturitate a devenit treptat tot mai criptică, fracturată și monosilabică, suportând o comparație cu muzica lui Wagner”, acest lucru nu îi știrbește însă cu nimic aureola unui mare poet român de limbă germană și pe care îl așteptăm în librării.

Elogiul depărtării

În izvorul ochilor tăi

freamătă năvoadele pescarilor de pe

Marea Demenței.

În izvorul ochilor tăi

marea își ține făgăduiala.

Aici îmi lepăd eu

o inimă care a zăbovit printre oameni

veșmintele și strălucirea unui jurământ:

Mai negru în negru, sunt și mai gol.

Doar abjurând devin cre­dincios.

Sunt tu când, abia când sunt eu.

În izvorul ochilor tăi

plutesc, la pradă visând.

Un năvod de-un altul se prinde:

ne despărțim îmbrățișați.

În izvorul ochilor tăi

un spânzurat sugrumă ștreangul.

Psalm

Nimeni nu plămădește iarăși din lut,

nimeni nu ne descântă nisipul.

Nimeni,

Slăvit fii, Nimeni.

De dragul tău

visăm înflorirea spre tine.

Nimic

eram, suntem, vom fi,

înflorind vom rămâne

trandafirii nimănui.

Cu sufletul în lumină,

cu urma pustie a nisipului în cer,

cu coroana, înroșită

de aprinsul cuvânt ce-l cântăm

deasupra, o! deasupra

spinului.

Ascultă sirena de ceață

ascultă sirena

cu gura lipită de oglinda ascunsă

îngenuncheat sub stâlpul mândriei

cu mâna pre gratiile ­co­liviei:

oferiți-vă infernului

strigați numele meu,

conduceți-mă la el.

Astăzi și mâine

Așa stau, ca de piatră, în

depărtarea, spre care te-am împins:

Limpezite

de nisipul zborului

cele două

peșteri la marginea de jos a frunții.

Înăuntru întunericul

ochit.

Lovit

de ciocane bătute în tăcere

locul,

unde ochiul aripii m-a atins.

În spate,

adâncită în perete,

treapta,

pe care se ghemuiește amintirea.

Încoace,

se prelinge, dăruită de nopți,

o voce,

din care tu pregătești licoarea.

Cămașa morților

Ce tu țesut-ai din ceva ușor,

eu port în cinstea pietrei.

Când țipetele-n beznă le

trezesc, ele adie.

Adesea, când am a mă bâlbâi,

face uitate falduri,

și cel ce sunt îi iartă

celui care-am fost.

Dar Domnul haldelor

își bate ne’nțeleasa tobă,

și cum un fald cădea,

întunecatul fruntea o-ncrețește.

DISTRIBUIȚI
loading...