Ovidiu Genaru este pseudonimul literar al scriitorului Ovidiu Bibire. A mai semnat şi cu pseudonimul Ovidiu Codrin. Este un poet, prozator, dramaturg şi traducător ce s-a născut pe data de 10 noiembrie 1934 în Bacău. După absolvirea liceului în anul 1953 urmează, între 1953 şi 1957, cursurile Institutului de Cultură Fizică din Bucureşti. Activează ca profesor de gimnastică la Şcoala Sportivă Bacău (1957-1966), redactor la revista literară „Ateneu” (1966-1974), profesor la Institutul Pedagogic Bacău (1974-1980), muzeograf la Casa memorială „George Bacovia” (1980-1989), consilier la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Bacău, deputat (1992-1996) şi iar consilier.

În anul 1964 are loc adevăratul debut literar în revista „Luceafărul”, iar în anul 1966 publică prima sa carte de versuri, „Un şir de zile”. A mai publicat încă 11 volume de versuri, patru de proză, trei de teatru şi unul, în colaborare, de traducere, dacă informaţiile mele sunt corecte. Piesele sale de teatru au fost jucate, în principal, de teatrele din Moldova. În urma acestei activităţi prodigioase şi a creaţiei sale valoroase, Ovidiu Genaru a devenit membru al Uniunii Scriitorilor (1967) şi a fost recompensat, prin­tre altele, cu premiile Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1972 şi 1980), cu cel al Uniunii Scriitorilor (1974) şi Premiul Balcanica Opera Omnia obţinut la Ediţia a XI-a a Festivalului Poeţilor din Balcani, România–Moldova, ce a avut loc la Brăila. Despre cărţile sale au scris nume marcante, precum Eugen Simion, Lucian Raicu, Alexandru Piru, Eugen Barbu, Gheorghe Grigurcu, Ştefan Augustin Doinaş, Alex. Ştefănescu ş.a. Pentru o corectă apreciere voi cita pe doi dintre cei mai apreciaţi critici. Mai întâi Eugen Simion: „Este un poet vital, ingenios, mimetic, metaforele lui sunt îndrăzneţe şi mobilitatea spiritului său e mare. Priveşte de departe nevrozele provinciei şi nu se lasă cuprins de ele. Omul însuşi e interesant şi destinul lui în singurătatea provinciei nu cunoaşte obişnuitele reacţii când e vorba de li­teratură”.

Iar Gheorghe Grigurcu nota: „Neîndoios, octogenarul Ovidiu Genaru rămâne unul dintre poeţii noştri de frunte. Ca dovadă suplimentară, iată câteva admirabile meta­fore iscate de condeiul d-sale: <Şi soarele apune în el însuşi> (Stockholm); <Princiară Veneţie păun exfoliat pe-o rână/ apa ta lâncezeşte în bijuterii> (Veneţia); <Că marea a scris Biblia e primul adevăr al lumii> (Spre Rhodos)”.

Adio şi rouă

Viaţa înlocuită cu altceva.

Morminte calde pe cer.

Îngerul meu păzitor

mă pedepseşte cu fier.

O mână întinsă de tine

stârneşte adieri de cantalup.

Dragostea noastră sub cheie

De jder şi de lup.

Nu te plimb în caleaşcă şi nu

te iau în balansoir

lumea nu ne cunoaşte

nu ne spune bonsoir.

Căci fiind în pustiu locul acela

e nedefinit în corp

ca şi sufletul.

Oarba şi orb.

De zile cu femeie la mijloc

nu mă mai satur, nu.

Ultimul Ovidiu al fantasmelor

ultima tu.

Seara cade ca ghilotina

taie plângeri şi ziduri în două.

Pe scaunul absenţei tale

Adio şi rouă.

Anchetarea unei ­la­crimi

I s-a cerut să se legi­timeze: nu avea acte

A fost întrebată cu ce a greşit şi ea a ridicat din umeri

„Recunoaşte că trăieşti în concubinaj cu diverşi indivizi” a zbierat acuzarea

„Provii din râs sau din plâns?”

„Nu-mi cunosc părin­ţii” a răspuns lacrima

şi grefierul a notat în procesul verbal: origine dubioasă

„Înnoptezi în cartierele oraşului nostru şi nu

eşti înregistrată în cartea de imobil” a spus procurorul

„Prezenţa dumitale tulbură viziunea reală

şi produce igrasie umană” a adăugat judecătorul

„Lacrima Lacrima şi mai cum?”

„Nu sunt căsătorită” a răspuns modest lacrima „Sunt disponibilă…”

„E o târfă şi o stricată” s-a auzit murmurul sălii

„să recunoască deschis ce caută printre noi”

„Păstraţi linişte” a ordonat clopoţelul

„Numeşte-ţi unul doi trei martori” o îndemnă avocatul

„Nu vreau să mă apăr sunt nevinovată” a răspuns lacrima

„Dacă tot te afli aici te acuz din principiu” a spus procurorul

Dacă tot ai venit

Mă duc la ea aşa cum hotărâsem.

Dar, capricioasa,

mă roagă să vin altădată, când va fi mai dispusă.

Are motivele ei pe care bărbaţii nu le înţeleg.

Nu, astăzi nu

pot rămâne la ea.

Şi regretă că n-a reuşit să mă anunţe; să nu-mi fac iluzii.

E atât de categorică!

Atunci, să plec.

Mă lasă să fac câţiva paşi.

Mă agaţă totuşi

de haină; „Dacă tot ai venit rămâi”

Întunericul

Se căsătoreaşi m-a invitat şi pe mine

la cununie. „Vino, mă implora, dar să fii discret”, îmi găsesc un loc tainic, după uşă, în

umbră;

acolo stau cei cu mâna întinsă, cerşetorii şi orbii.

Nu m-a văzut nimeni, o, nesăbuinţă a femeilor

măritate!

Deşi însoţită, când trece, mă atinge delicat

cu vârful degetelor; pare că dăruieşte un ban săracilor.

Şi viitorul ei soţ o laudă: „Eşti atât de pioasă!” Ea îl sărută, dar cu privirile, peste umărul

lui,

mă sărută pe mine, retras în întuneric, întune­ric, mă vei lega de ea pururi.

DISTRIBUIȚI
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.