Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Nichifor Crainic

Nichifor Crainic este pseudonimul lui Ion Dobre, care ce a văzut lumina zilei la 22 decembrie 1889, la Bulbucata, județul Giurgiu. Nichifor Crainic a fost un teolog, poet, ziarist, politician, filosof și ideolog român de extremă dreapta. A studiat teologia la Seminarul Central (1904 – 1912) și apoi la Facultatea de Teologie din București (1912 – 1916).

După intrarea României în război, pleacă voluntar pe front și este repartizat în subunități sanitare. După experiența războiului pleacă la Viena, îndemnat de Lucian Blaga, unde se înscrie la Fa­cultatea de Filosofie, în anul universitar 1920-1921. La Viena obține titlul de doctor în filosofie. După experiența vieneză va activa ca profesor universitar la Seminarul Teologic din București și la ­Fa­cultatea de Teologie din Chișinău.

Ca poet a debutat în anul 1906 în revista școlară „Spre lumină”. A publicat mai multe volume: de versuri „Șesuri natale”, 1916; „Zâmbete în lacrimi”, 1916;  „Darurile pământului”, 1920; „Cântecele patriei”, 1925; „Țara de peste veac”, 1931; ), de eseistică, cursuri de teologie, de memorialistică și de tradu­ceri. A fost laureat al Premiului Național pentru poezie în anul 1930 și i-a fost acordat ­tit­lul de Doctor Honoris Causa al Universității din Viena (1940). Tot în acest an este ales membru al Academiei Române pe locul devenit vacant al lui Octavian Goga.

A fost exclus în anul 1945 și reconfirmat post-mortem în anul 1994. În perioada de început a folosit mai multe pseudonime: Victor Rațiu, D. Crainic, D. I. Crainic, D.I. Nichifor, N. Crainic, Victor Mărginaș. Din aprilie 1926 numele lui legal este Nichifor Crainic. Nichifor Crainic a fost un ideolog al mișcării de extremă dreapta și un membru marcant al guvernelor din perioada 1941-1945. După acest an s-a ascuns la unii dintre foștii săi elevi din Ardeal din fața prigoanei roșii. Într-un târziu se predă noilor autorități și a fost condamnat la detenție grea. Timp de 15 ani a fost închis, fără să fie o sentință judecătorească definitivă, la Văcărești, Jilava Aiud.

În aprilie 1962, în urma Decretului Consiliului de Stat, Nichifor Crainic este grațiat. Între anii 1962 și 1968 scrie la ziarul de propagandă „Glasul Patriei”. După mai multe diagnostice și atacuri de dublă pneumonie, Nichifor Crai­nic încetează din viață la 20 august 1972, la Mogoșoaia.

Despre Nichifor Crainic, o minte extraordinară și un demn exponent al gândirismului, se spune: „Continuând tradiționalismul de factură semănătoristă, în eseurile sale Nichifor Crainic promovează o perspectivă etnicistă, potrivit căreia creația culturală româ­nească trebuie să se întemeieze pe forțele spirituale autohtone, pe geniul național”. Această strălucită personalitate a fost decenii de-a rândul, ca și mulți alții, pusă sub întune­ricul cenzurii comuniste.

Face parte din acea pleiadă de intelectuali rafinați ce i-a cuprins, din generația sa, pe Mircea Eliade, Petre Țuțea Radu Gyr, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, cu ample rădăcini culturale și spirituale ce vin din Eminescu, Bălcescu. Hasdeu sau Iorga. După anul 1990, după o lungă și nemeritată tăcere, este pusă din nou în valoare opera eseistică, memorialistică, poetică și teologică a marelui intelectual.

Copacul

Înalt și-ngândurat ca visătorul,

Stând între cer și-ntre pământ stingher,

Crescui și eu din veșnicul mister

Din care toate își pornesc izvorul.

Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,

Adâncul îmi trimite-n foi fiorul

Și simt că-n mine năvălește dorul

Pământului de-a fi mai lângă cer.

Iar cerul peste vârful meu se-n­doaie

Și svonuri tainice din infinit

O gură fac din fiecare foaie.

Și-n freamătul de foi nelămurit,

Cu șoaptele veciei se-ntretaie

Suspinele pământului trudit.

De profundis

Străbunii mei din vremuri legendare,

Al vostru suflet de umili țărani

A dormitat sub secolii tirani

Ca sub un greu de lespezi fune­rare.

Dar din adâncul miilor de ani,

Tot ce-a mocnit în voi – frumos și mare –

Irumpe-n mine ca o-nvâlvorare

Spre ceru-ncins în zboruri de vultani.

În sânge mi-arde dorul vostru scris;

Urcați, prin mine, către biruință,

Și-așa, cum ale voastre toate mi-s,

Vă răzbunați, că-n tânăra-mi ființă

A pâlpâit lumina unui vis

Și s-a zbătut suprema năzuință.

Țară de peste veac

Spre țara lui

Lerui-Ler

Nu e zbor nici drum de fier,

Numai lamură de gând,

Numai suflet tremurând

Și vâslaș un înger.

Spre țară de peste veac

Nesfârșire fără leac,

Vămile văzduhului.

Săbiile

Duhului

Pururea de strajă.

Sus! pe sparte frunți de zei,

Șovăielnici pași ai mei!

Piscuri de-ntrebări – momâi

Să-mi rămână sub călcâiu

Și genuni de zare!

În țara lui

Lerui-Ler

Năzuiesc un colț de cer.

De-oi găsi, de n-oi găsi

Nimenea nu poate ști –

Singur

Lerui-Ler.

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul

Bidiviu pe care-aleargă norul

Către-albastre margini de pământ:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor

Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,

Candela ce legăna-n tărie

Untdelemnul cântecului sfânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns

În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n întuneric

Tainele necuprinse de cuvânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnița: Când va cădea

Marele-ntuneric, vei vedea.