Despre „Luceafărul poeziei româneşti” prea multe lucruri noi nu mai pot fi spuse pentru cunoscătorii literaturii române. La data de 15 ianuarie 1850 se năştea la Ipoteşti cel ce avea să întrupeze la superlativ geniul poporului român. Geo­rge Călinescu avea să scrie mii de pagini despre prietenul lui Ion Creangă.

Despre tragicul asasinat căruia i-a căzut victimă bădia Mihai, divinul critic avea să scrie peste ani un emoţionant şi plin de sensibilitate text: „Astfel se stinse, în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi stingă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Mari scriitori români au scris la superlativ despre Ermin. Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Iorga, şi nu numai ei, au închinat pagini memorabile marelui Poet. Este o certitudine că unii detractori vor să-l îngroape a n-a oară. De fiecare dată, fără un mare efort al contemporanilor ce-l susţin necondiţionat, deşi aceştia nu mai sunt puţini, Luceafărul le dă lovitura finală. Ipochimeni care l-au ascuns în debara, mai ceva ca în sanatoriul dr. Şuţu, au fost învinşi de spiritul tutelar al genialului român.

Români de calibru şi de mare caracter, precum Nicolae Georgescu, Constantin Barbu ş.a. sunt „avocaţii” cei mai percutanţi ai Poetului. Nu întâmplător ziua sa de naştere a fost decretată „Ziua Culturii Naţionale”. Eminescu, în pofida tuturor duşmanilor, a învins incultura, impostura şi, sperăm, într-un viitor nu prea îndepărtat, trădarea de ţară. Versurile sale sunt cunoscute, nu numai de o ţară întreagă, ci şi de literaţi de pe toate continentele. La noi, majoritatea spun căi ştiu opera lui Eminescu, cel ce a fost ucis pe 15 iunie 1989, la numai 39 de ani. Nu era ucis poetul, era ucis gazetarul, o conştiinţă ce şi astăzi ar avea de suferit. Ar fi multe de spus.

Eu vă propun spre lectură doar câteva creaţii de-ale genialului Mihai Eminescu, unele mai puţin cunoscute.

Ce suflet trist…

Ce suflet trist mi-au dăruit

Părinţii din părinţi,

De-au încăput numai în el

Atâtea suferinţi?

Ce suflet trist şi făr’ de rost

şi din ce lut inert,

Că dup-atâtea amăgiri

Mai speră în deşert?

Cum nu se simte blestemat

De-a duce-n veci nevoi?

O, valuri ale sfintei mări,

Luaţi-mă cu voi!

Ai noştri tineri…

Ai noştri tineri la Paris învaţă

La gât cravatei cum se leagă nodul,

şi-apoi ni vin de fericesc norodul

Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi norodul,

Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,

Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă…

Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:

Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele

şi viaţa lor nu şi-o muncesc – şi-o plimbă.

ş-aceste mărfuri fade, uşurele,

Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă,

Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

Doina

De la Nistru pân’ la Tissa

Tot românul plânse-mi-s’a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân la Mare

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin:

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii,

Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos la vale

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar pân’ în Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet român săracul!

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se ’deamnă,

Nici îi este toamna, toamnă,

Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu’n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s’aşează pe la noi;

Toate cântecele pier,

Sboară paserile toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului.

Îşi desbracă ţara sânul,

Codrul – frate cu românul –

De secure se tot pleacă

Şi isvoarele îi seacă –

Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,

Mâna-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia,

Şi neamul nemernicia!

Ştefane Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta

Las’ Archimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinţilor

În seama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua ’ntregă noaptea ’ntreagă

Doar s’a ’ndura Dumnezeu,

Ca să’ţi mântui neamul Tău!

Tu te ’nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn odată,

Ai s’aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori,

Îţi vin codrii-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii o să piară

Din hotară în hotară –

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!

Umbra lui Istrate

Dabija-Voievod

Cum trece-n lume toată slava

Ca şi un vis, ca spuma undei!

Sus, în cetate la Suceava,

Eu zic: Sic tranzit gloria mundi!

Pe ziduri negre bate lună.

Din vechi icoane numai pete,

Sub mine-aud un glas ce sună,

Un glas adânc, zicând: „Mi-e sete”.

Şi văd ieşind o umbră albă,

Moşneag bătrân, purtând coroană,

Pe pieptul lui o sfântă salbă,

Pe umeri largi o scumpă blană,

Ea mâna-ntinde blând: – N-aigrijă,

Ce zic nu trece la izvod.

Eu sunt vestitul domn Dabijă,

Sunt moş Istrate-voievod.

– Măria-voastră va să-ndemne

Pe neamul nostru în trecut?

Ci el cu mâna face semne

Că nu-nţeleg ce el a vrut.

– Măria-voastră-nsetoşează

De sânge negru şi hain?

El capu-şi clatină, oftează

– De vin, copilul meu, de vin.

Când eram vodă la Moldova

Hălăduiam pe la Cotnari.

Vierii toţi îmi ştiau slova

Ş-aveam şi grivne-n buzunar.

Pe vinul greu ca untdelemnul

Am dat mulţi galbeni venetici:

Aici lipseşte tot îndemnul.

În lume mult, nimic aici.

La voi în lumea ceealaltă,

Fiind cu milă şi dirept,

M-a pus cu sfinţii laolaltă

Şi-n rai mă duseră de-a drept.

Dar cum mai pune sfântul Petre

La rău canon pe-un biet creştin!

Când cer să beau, zice: „Cume­tre,

Noi n-avem cimpoieri şi vin”.

Şi totuşi domn fusesem hdarnic

Şi bun de inimă cu toţi.

De câte ori l-al meu paharnic

Umplut-am cupa numai zloţi!

Că ce sunt recile mademuri,

Ce aur, pietre şi sidef

Pe lângă vinul copt de vremuri,

Pe lângă-un haz, pe lâng-un chef.

Împresurat-am eu şi Beciul

Cu oaste bună şi strânsuri;

Soroca, Vrancea şi Tigheciul

Trimis-au mii viteze guri

Să certe craii cu mânie…

Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace

Să-mi duc Moldova-n bătălie

Cu mii de mii de poloboace.

Atunci când turcii, agarenii

Mureau în iureş cu halai,

Oştirea noastră, moldovenii

Se prăpădeau într-un guleai.

Şi zimbrul cel cu trei luceferi

Luceau voios pe orice cort.

Precum ne-am dus, venirăm teferi

Şi toţi cu chef şi nime mort.

Nici vin cu apă n-am să mestec,

Nici dau un ban pe toată fala.

De-aceea n-am nici un amestec

Oriunde nu îmi fierbe oala.

Când calcă ţara hantatarii,

Eu bucuros în lupte merg,

Când între ei se bat magarii,

În fundul pivniţei alerg.

Se certe ungurii şi leşii…

Ce-mi pasă mie? La Cotnari

Eu chefuiam cu cimpoieşii,

Cu măscărici şi lăutari:

Şi sub umbrarele de cetini

Norodu-ntreg juca şi bea,

Iar eu ziceam: să bem, prietini,

Să bem pân’ nu vom mai putea.

Dacă venea să rătăcească

Vun învăţat archeolog,

Vorbind în limba păsărească,

Nu m-arătam ca să mă rog.

Dar ţie-ţi place doina, hora,

Îţi place-al viţei dulce rod,

Tu povesteşte tuturora

De moş Istrate-voievod.

Le spune sfatul meu s-asculte,

S-urmeze vechiul obicei,

Să verse dintre cupe multe

Şi la pământ vo două-trei.

Căci are-n sân Moldova noastră

Viteze inimi de creştin;

Tineri, în veselia voastră,

Stropiţi-le duios cu vin!

Şi în Moldova mea cea dulce

Orânduit-am cu prisos:

Ca butea plină să o culce,

Cea goală iar cu gura-n jos.

Şi astfel sta-n Moldova toată

Cu susu-n jos ce era treaz.

Odihna multă-i lăudată

La cel chefliu, la cel viteaz.

Când în mănuşa lungii sabii

Mă rezimam să nu mă clatin,

Cântau cu toţi pe basarabii,

Pe domnii neamului Muşatini,

Pân’ ce-ncheiau în gura mare

Cu Ştefan. Ştefan domnul sfânt,

Ce nici în ceriuri samăn n-are,

Cum n-are samăn pe pământ!

Moldova cu stejari şi cetini

Ascunde inimi mari de domn,

Să bem cu toţi, să bem, prieteni,

Să le vărsăm şi lor în somn.

Pân’ la al zilei blând luceafăr

Să bem ca buni şi vechi tovarăşi;

Şi toţi cu chef, nici unul teafăr,

Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.

Răpiţi paharele cu palma,

Iar pe pahar se strângă pumn

Şi să cântăm cu toţi de-a valma.

DISTRIBUIȚI
loading...