Leonida Lari s-a născut la data de 26 octombrie 1949 în localitatea Bursuceni, în apropiere de Bălți, în fosta URSS, actuala Republica Moldova, fiind o poetă, pu­blicistă, traducătoare, activistă, om politic și militantă pentru unirea Basarabiei cu România. Provine dintr-o familie de învățători, iar mama sa a fost Nadejda Tuchilatu, ce este moștenitoarea unor întinse proprietăți în Basarabia. Leonida Lari este pseudonimul Liubei Tuchilatu.

A absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău. După absolvire a lucrat la Muzeul de literatură „D. Cantemir”, la revista „Literatura și Arta”, ca redactor, la „Glasul națiunii”, prima publicație cu grafie latină, ca redactor șef, la editura „Cartea moldovenească”, tot ca redactor.

Din anul 1988 se afirmă în politică devenind deputat în Sovietul Suprem al URSS. Din anul 1992 devine deputat în Parlamentul României pentru trei legislaturi. De poezie s-a apropiat din copilărie. La 15 ani debutează în ziarul „Tinerimea Moldovei”. În anul 1972 se căsătorește cu actorul Mihai Iorga, cu care are trei fete. Debutul editorial are loc în anul 1974, cu volumul „Piața Diolei”, după care au urmat alte 23 de poezie, proză și de traduceri. Amintesc numai câteva: „Mitul trandafirului” (1985), „Al nouălea val” (1993), „Epifanii” (1994), „Între îngeri și demoni” (1998), „Epifanii și teofanii” (2005) și „101 poeme” (2009). Creația sa literară a fost recompensată cu numeroase premii, din care amintesc Premiul revistei „Cronica” (Iași), Premiul „Tibiscus” (Serbia) și Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru poezie. De asemenea, a fost distinsă cu titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Bacău” (1993) și cu distincția de „Cavaler al Ordinului Republicii” (1996, R. Moldova).

Viața Leonidei Lari se curmă la data de 11 decembrie 2011, la Chișinău, după ce a fost depistată cu o ­ma­ladie incurabilă. Este înmormântată în Cimitirul Central din capitala Mol­dovei. Leonida Lari a avut un frate, apreciat scriitor, pe Leonard Tuchilatu, ce s-a stins din viață la o vârstă fragedă, la nici 24 de ani, căruia poeta avea să-i dedice numeroase poeme. Trebuie să recunosc faptul că versurile Leonidei Lari sunt de o sensibilitate aparte. De asemenea, în versurile sale a militat pentru dragostea de neam și de țară.

Cezar Ivănescu scria: „Leonida Lari este marea poetă de azi și dintotdeauna a Românilor, nu doar a celui mai însingurat ținut românesc, Basarabia, nu doar a celei mai sfârtecate pro­vincii românești, Moldova, ci a tuturor Românilor, suferind în țara lor și peste fruntariile ei…”. Iar marele și inegalabilul Marin Sorescu a avut numai cuvinte de laudă: „Foarte rar se întâmplă ca poezia unui autor să se confunde atât de mult cu viața sa, iar viața să devină poezie într-un grad atât de înalt, ca în cazul Leonidei Lari. A scris cu propria-i viață, cu datul unui neam  care își găsește în ea instrumentul cântecului și ecoul. Crăiasă blândă, dar în același timp neîndurătoare, ea stăpânește în mod spontan metafora de mare forță, peste fericite împerecheri de cuvinte, care pot face o glorie oricărui mare poet…”.

De adăugat ar mai fi faptul, remarcat și de alți comentatori ai poeziei sale, că a intrat în galeria marilor poeți români pe care noi trebuie să-i respectăm și să-i citim din când în când.

Auzi ce face vântul…

Auzi ce face vântul pe afară?

Cum clatină copacii tulburat

Și norilor le smulge-o ploaie-amară,

Și printre oameni umblă, parcă-i beat.

Ocrotitor fiindu-mi, poate-l doare

Și vrea să-mi dea cumva de priceput,

Ca-n clipa când făcut-ai o trădare,

Toamna s-a stins și frigul a-nceput.

Focuri pe deal

Ard focuri pe deal primăvara

Și fumul lor ia cu asalt

Tot cerul ce-mprejmuie țara

Și-ncet se perindă-n înalt.

Și clipele noastre ca fumul

Se rup de țărână și pier,

Greșind pe alocurea drumul,

Se-n scriu undeva în cer.

Iar noi când avem dezlegare

De propriul trup în apus,

Doar clipele-acele fugare

Se leagă de noi și sus.

Ci unele-s pure și pline,

Ci altele-s tulburi și seci,

Dar toate decid, în fine,

O patrie-a noastră de veci.

Ard focuri și suflul se strânge

În aerul vremii, vâscos,

Ard focuri pe deal, nu plânge,

Dacă ai trăit în Cristos.

Pedeapsa

Trec norii ca niște ­tur­me-n visare

Și duce-m-aș pe urma lor –

Cu-n vers ai putea să mă-nlănțui mai tare

Decît c-o privire de dor.

În tot ce se-ntîmplă în văile firii

De-auzul din mine mă tem,

Iubită de muze, și clipa iubirii

Îmi este aproape-un blestem.

Mă fură, mă leagă cuvinte durute –

De ce oare așa m-am născut? –

C-un vers ai putea să-mi iei capul mai iute

Decît cu un aprig sărut.

Requiem

(Doinei și lui Ion)

Și ultimul greier tăcu

De-a vântului aspră suflare,

E toamnă târzie de-acu

Și frunzele cad a-ngropare.

Și moartea cu pas tăinuit

Se-ndreaptă spre noi printre sfere,

Și n-avem vreun sprijin decât

Doar frunzele astea-n cădere.

Și poate un gând necurmat,

În timp ce eu sânger și sângeri,

Că Domnul din dor ne-a luat

Din dorul de cânt printre îngeri.

Mi-e dor de tine ca de-o poezie…

Mi-e dor de tine ca de-o poezie

Nescrisă încă, fără vers și nume,

Dar dacă vrei să ningă, n-o voi scrie,

Căci voi chema zăpada peste lume.

Mi-e dor de tine ca de o cântare,

Neauzită încă niciodată,

Dar dacă vrei să plouă, ai răbdare,

Eu voi chema și ploaia așteptată.

Ci va veni o clipă, da, o clipă,

Când tot ce sînt va semăna cu-o strună,

De care s-a atinge cu-o aripă

Un cântăreț ciudat, orbit de lună.

Între demoni și îngeri

De parcă suflete de iască

Ne lecuiesc de necuprins,

De parc-o aripă drăcească

Lumina peste noi a stins.

Doar foc și ierburi răscolite

Ba în Carpați, ba-n Caucaz,

Doar ploi și ape otrăvite

Ce nu cunosc nici un răgaz.

Și-n toată această ­ne­bunie,

Printre sicrie, morți, făclii,

Se mai cutează poezie,

Se-aud cântări, se nasc copii.

DISTRIBUIȚI
loading...