De vreo câțiva ani, poetul Laurențiu Belizan a grupat în jurul său câțiva scriitori, cei mai mulți tineri ­ta­lentați, formând cenaclul „Ante Portas”. Nu mult după aceea au realizat și o revistă care începe să însemne ceva în literatura buzoiană, văduvită pe nedrept de o apariție de mare ținută. Tinerii au început să confirme, unii dintre ei obținând diferite premii la concursurile de gen. În această rubrică, în afara mentorului și a câtorva poeți cu mai multă experiență, am prezentat-o și pe o foarte tânără și talentată poetă din noul val. Este vorba de ­Si­mina Maria Sima.

Astăzi doresc să vă prezint o altă tânără poetă, poate la fel de talentată. Laura Cozma, căci despre ea este vorba, s-a născut la data de 30 decembrie 1994 în Buzău. Are studii superioare la Facultatea de litere a Universității București și la Fa­cultatea de Științe Economice a Universității Hyperion. Debutul literar a avut loc în anul 2009 în revista „Aripi” a Școlii „Cpt. Av. Mircea T. Bădulescu” (Școala Gimnazială nr. 1) din Buzău. De atunci a avut apariții în mai multe publicații literare: „Revista Noastră”, „Cartelul metaforelor”, „Parașutiștii”, „Actualitatea buzoiană”, „Oglinda literară”, „Ante Portas”, „Însemne culturale”, „Spații culturale”, „Jurnal de curbură” și în almanahul „Renașterea buzoiană”. Ca orice tânăr, autor și Laura Cozma a participat la numeroase concursuri dedicate tinerilor autori.

Aceste participări s-au soldat în unele cazuri și cu premii. A obținut Premiul Special „Mihai M. Macovei” la Concursul pentru elevi și studenți  „V. Voiculescu – Arc de suflet peste timp” (Buzău, 2013), Premiul Asociației culturale „Renașterea buzoiană” (Buzău, 2013), Premiul Casei de Cultură a Sindicatelor (Buzău, 2014) și Mențiune la secțiunea poezie a Concursului Național de Literatură al revistei „Rețeaua literară” (2019).

Din aceste succinte adnotări și din versurile pe care vi le propun spre lectură, constatăm că Laura Cozma este un tânăr poet talentat și că viitorul este promițător, nu numai pentru ea, dar și pentru literatura buzoiană. Să-i dorim succes.

în translucid

culorile reale sângerează pe platoul vieții iar noi primim condamnarea în noi

nu putem nimic nu poate hrăni monstrul care plânge de pe o zi pe alta

catapeteasma se fragmentează în ritmul unui cancer

firul translucid pur și simplu nu se mai arată

l-am pierdut sau el m-a pierdut pe mine în drumul spre tine am căzut în gol

pentru că pe palma ta liniile vorbesc adevărul fără niciun sunet

simt cum ochii tăi așteaptă foamea neobosită

dansul flăcărilor se termină curând umbrele ies în stradă

tot ceea ce trebuie să faci e să asculți vocea mută

dar eu cum aș putea spune timpului să plece un timp și să aștepte

nu pot nimic nu poate ucide monstrul care se hrănește cu tine

renacimiento

e ciudat cum dragostea trăia în noi /două trupuri asimetrice

unul împins în abis

celălalt așteptând absolutul la semafor

ecoul străzii penetrează vârfurile degetelor până-n ventriculul stâng

băiatul cu ochii verzi rătăcește în intersecție cu o lanternă

durerea străpunge bitumul ca un buldozer

Aristotel ar scrie o întreagă teorie despre asta dar ce mai poți spune des­pre moarte?

lumina nu se adăpostește după întune­ric și respiră greu lângă el

ultimul cântec pe clapele coastelor s-a prescris

azi dimineață pulsul i s-a oprit

acum am văzut lumina pentru prima dată

doar eu pot cuprinde pământul într-o îmbrățișare

unicus

simți? ești roata pe care am tras lumina

scrutez cu rea-credință oglinda mării

străina are ochii pictați precum regina egipteană

buzele mușcate până la sânge

s-au îmbătat de trupul tău unicus

și așteaptă războiul lumilor

împletit în fire de dor

când veninul viperei ajunge-n cotloanele minții

plăsmuiești sânii

iar ea moare în focuri și reînvie din cenușă

merge spre tine din tine în tine

atunci aș vrea să cred că ești un fel de

Samuel Morse al dragostei

știi? sunt un trup incomplet fără tine

suntem noi înșine doar unul în celălalt

aici

acum

celălalt în unul

pururea

și prosforăm pe Pământ o parte din noi

celebrăm întoarcerea iubirii risipitoare

doar eu sunt cetatea cucerită cu adevărat

restul e vânare de ziduri

surpare

în taverna cu rafturi de cărți

lumina se agață-n pictograma pereților calzi

iar desenele copiilor zâmbesc în filigranul culorilor

noi două trupuri amputate de sentimente

surpăm vremelnic dragostea

excizând cuvinte unul din altul

până când limbile ceasului se mușcă între ele

vinul pătrunde-n venele noastre și-mi spui dulce-amar

că ar trebui să învățăm cântece vechi bollywoodiene

poate într-o zi ne vom regăsi în fața porților tăioase

sângele irupe creierul meu

când chelnerul îți face cu ochiul

tu nu știi!

tu ești tabloul lumii ascunse

eu doar vopseaua ce i-a dat viață

oare am început să cred?

câteodată am impresia că porți în tine văpaia meningelui meu

alter ego

pe paleta lui da Vinci a mai rămas doar negrul

din care lacrimile Giocondei se scurg

ea

ieșea uneori din ramă și îl revendica

făceau dragoste până se sfâșia pânza

zâmbetul era mereu altul

și el urca din colțul buzelor ei

într-un alt tablou

îmi spuneai că noaptea e o femeie geloasă

hipnotiza pictorul la frontiera dintre iubire și ură

linia aceea se îngroașă

ca o ceață pe un câmp de război

soldații stau în tranșee  în pântecul unei mame

care nu-i dorește

gemetele se împletesc spre cer într-un cordon ombilical

aerul lăptos e singura certitudine din care sug înfricoșați

viața e un tablou  în care vopselurile învață aceeași limbă

recunosc

aș vrea să pot spânzura timpul

să-i văd secundele ieșind pe gură ca niște șobolani translucizi

privești

privești

privești

cum moartea intră în mine ca un nisip alb și fin

vino!

pentru tine aș putea fi vasul smălțuit

din care da Vinci încă bea apă

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

  1. Interesante versurile și prezentarea. Felicitări autoarei și antologatorului. Totuși, unele unități lexicale și aluzii livrești par forțate. Ex. „prosferăm” pentru a dărui sau „Renacimiento”, un titlu care dacă se referă la curentul cultural „Renașterea” ar trebui srcris „Rinascimento” ca în italiană.

Comments are closed.