Ion Pillat a fost un poet, eseist, antologator, editor, dramaturg, traducător şi publicist român ce s-a născut la data de 31 martie 1891 în Bucureşti. El provenea dintr-o familie de vază. Tatăl său a fost mare moşier şi parlamentar, iar mama sa era fiica cunoscutului politician Ion C. Brătianu.

Copilăria şi-a petrecu­t-o pe moşia bunicului de la Florica, pe Argeş, şi la Miorcani, pe Prut. Cursurile şcolii primare şi primii ani din şcoala gimnazială le urmează la Piteşti, în timp ce clasa a IV-a o face la liceul Sfântul Sava din Bucureşti. Îşi continuă studiile la Paris la liceul „Henri IV” unde, în anul 1909, îşi ia bacalaureatul. În anul 1910 se înscrie la Sorbona, unde studiază litere, istoria şi geografia, iar în paralel a studiat şi dreptul.

Debutul literar are loc în anul 1911 în revista „Convorbiri literare” unde Titu Maiorescu îi publică un grupaj de poezii. În anul 1913 obţine la Paris licenţa în litere, iar în anul 1914 obţine şi licenţa în drept. În 1913 participă la campania din Bulgaria, ca sublocotenent. Pe timpul vacanţelor de student, pe care le petrece în ţară, îl cunoaşte pe Alexandru Macedonski, căruia îi editează volumul de versuri „Flori sacre”, în colecţia „Cărţi albe”, înfiinţată cu Horia Furtună.

A debutat editorial în anul 1912, la Paris, cu volumul de poeme în proză „Cel din urmă sfânt”. În acelaşi an, dar la Bucureşti, publică primul volum de versuri „Visări păgâne”. Ion Pillat îi cunoaşte şi se împrieteneşte cu Tudor Vianu, N. Davidescu, Adrian Maniu, Eugeniu Speranţia ş.a. Volumul care l-a consacrat definitiv ca poet original şi tradiţionalist a fost, „Pe Argeş în sus”, apărut în anul 1923. Are o fructuoasă activitate de editor, traducător şi făuritor de gazete. În anul 1935 scoate un volum original, „Poeme într-un vers” influenţat de haiku şi de tehnica poemelor într-un vers din literatura chineză şi cea japoneză. Anul următor Ion Pillat a primit Premiul Naţional pentru Literatură şi a devenit membru corespondent al Academiei Române.

De către unii critici a fost încadrat, prin lirica sa, ca fiind reprezentant al parnasianismului şi simbolismului, iar mai târziu ca fiind unul dintre tradiţionalişti. Mai este de semnalat faptul că în perioada interbelică a fost senator şi deputat. Din căsătoria cu Maria Procopie-Dumitrescu, din 1915, a rezultat un fiu, Dinu Pillat, cunoscut critic şi romancier. După 1945 Ion Pillat a fost trecut la index de către noul regim din raţiuni doctrinare. Fiul său, care era asistentul lui George Călinescu, a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere fiind şi condamnat la temniţă grea în cunoscutul proces „Noica-Pillat”, iar manuscrisele confiscate şi distruse. La 17 aprilie 1945 Ion Pilat suferă pe stradă o congestie cerebrală şi, în seara aceleiaşi zile, decedează la locuinţa sa din Bucureşti. O dată cu dezgheţul politic, opera sa este cunoscută şi apreciată la adevărata ei valoare. Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi apoi Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici şi Mircea Scarlat au scris la superlativ, despre un mare om de cultură şi un scriitor aproape necunoscut. În­cercăm să facem o mică reparaţie.

A doua moarte

Izvorul amintirii se pierde ne-nceput…

Acelaşi fân în floare ne urmăreşte-n luncă

Şi rugăciunea serii nădejdea îşi aruncă

Pe dealul unde doarme întregul meu trecut.

Urmăm cărarea noastră în liniştea mai mare…

Acei ce ne lăsară doar dorul lor în piept;

Mai mor a doua oară cu noi în înserare

Sau ne măresc trecutul cu ochiul înţelept?

Acelaşi freamăt

Acelaşi freamăt trece-n crâng,

Aceleaşi ape-n văi se frâng,

Căzând din stâncă-n stâncă,

Acelaşi a rămas şi-acum

Conacu-n margine de drum,

În linişte adâncă.

Deasupra lui pier stoluri-stol

Pribegii nori pe cerul gol,

Şi-n nopţile cu lună

Ca ieri alături amândoi

Stam ascultând glas de cimpoi

Din munţi în munţi cum sună…

Cimitirul

Sunt satul cel adevărat, cel unde

N-au casele nici poartă, nici fereşti.

Mă calci- şi pasu-ţi dă să se cufunde,

Şi timpul sună-a gol, când mă găseşti

Salcâmii mei îi văd prin rădăcine –

Nu-i mai cunoşti de cer şi vânturi goi?

Nici fraţii tăi n-o să-i cunoşti în mine

Când trupul ca o haină îl despoi.

Cină

Deschide poarta. Intră. Sezi la masă –

Acoperită e cu in curat.

Ia caşul alb şi proaspăt strecurat,

Şi frânge pita cea dospită-n casă.

Livezile de pruni sub frunză deasă

Goldane rourate ţi-au păstrat.

Din via mea bea vin întunecat,

Din faguri gustă mierea luminoasă.

Când seara dă din ramuri să se prindă

Şi luna-şi lasă razele pieziş,

Şi-oi dărui imaginea din tindă.

Sunt dealuri argintate ca icoane

Şi vai de ulmi sfinţiţi în luminiş,

De care ştiu, străine, că ţi-e foame.

Seară la Voroneţ

La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea

Popor nomad

Foc stins, cort, strâns, pustiul şi pulberea plecării.

Casa copilăriei

Sub lună casa albă; o piatră de mormânt.

Cer răsturnat

În apele strălimpezi zvârl undiţa, prind umbre.

Fata la fântână

Coboară legănată din frizele greceşti.

Cetatea din mare

Prin ape limpezi, toamna, vezi temple licărind.

Casă la Balcic

Şi sufletul şi casa mi

l-am deschis pe mări.

Copilărie

O jucărie spartă găsită într-un pod.

Clopot de taină

La pasul tău îmi sună vecernii inima.

DISTRIBUIȚI
loading...