Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Ioan Alexandru

Ioan Alexandru a fost un poet, publicist, eseist, traducător și om politic român. S-a născut la data de 25 decembrie 1941 în localitatea Topa Mică din județul Cluj. În acte a fost înregistrat pe 1 ianuarie 1942, dată fiind sărbătoarea Crăciunului. În Registrul de nașteri apare ca Ion Șandor părinți fiind Șandor Ioan (Janos)  și Valeria (n. Kozar). Toate datele din registru sunt maghiarizate ca urmare a Dictatului de la Viena, când Ardealul de Nord a fost atribuit arbitrar Ungariei.

În anul 1958, după ce a absolvit școala din satul natal, devine elevul Școlii Medie „G. Barițiu” din Cluj. Este perioada în care frecventează mediile literare și citește la ­une­le cenacluri literare clujene, unde îl cunoaște pe Lucian Blaga. În anul 1960 debutează în revista „Tribuna” cu poezia „Floarea mea” semnând „Ioan Alexandru elev”. În vara anului 1962 termină studiile liceale și devine studentul Institutului Pedago­gic de trei ani al Facultății de Filologie a Universității din Cluj, cu numele Șandor I. Ioan. Anul 1964 îl găsește student în anul I la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj, după care se transferă la Facultatea de Filosofie a Universității București.

Tot în acest an debutează editorial cu volumul „Cum vă spun” cu o prefață de Mihai Beniuc. Se pare că anul 1964 este fast pentru poet: devine membru al Uniunii Scriitorilor și se căsătorește. Se implică în viața literară a capitalei, și nu numai, fiind redactor la unele reviste li­te­rare și participă cu alți tineri scriitori la activități în multe zone din țară. În afară de patima scrisului, Ioan Alexandru face multe călătorii la mănăstirile din Moldova și la Mănăstirea Rohia din Maramureș, unde leagă prietenii cu stareții acelor lăcașuri de cult. În anul 1966 își va schimba oficial numele în Ioan Alexandru. După terminarea studiilor universitare este reținut asistent la Catedra Eminescu.

Își continuă studiile fiind bursier la Universitatea din Freiburg unde audiază cursurile lui Martin Heidegger, apoi studiază la Universitatea din Aachen. Cu acest prilej vizitează mari orașe vestice: Paris, Roma, Amsterdam, Basel, dar și Ierusalim și Constantinopol. În anul 1973 obține doctoratul în filologie cu teza: „Patria la Pindar și Eminescu”. Are și o bogată activitate de traducător: din franceză, ebraică, greacă etc. Ioan Alexandru a fost și un mare român.

Începând cu anul 1976 publică mai multe volume de versuri care demonstrează acest lucru: „Imnele Transilvaniei”, „Imne” (1977), „Imnele Moldovei” (1980), „Imnele Țării Românești” (1981), „Imnele iubirii” (1983), „Imnele Putnei” (1985), „Imnele Maramureșului” (1988). De fapt, toată creația sa, care îl așează între marii scriitori români, este plină de o dragoste curată față de patria sa. S-a remarcat și ca om politic, fiind ales deputat în Parlamentul României, unde a dat dovadă de prestanță deosebită. În anul 1994, la o adunare religioasă la Arad, suferă un accident vascular cerebral și a fost dus în comă la spitalul din localitate, iar a doua zi a fost transferat cu elicopterul la Spitalul Universitar din Szeged.

După o oarecare stabilizare este dus la o clinică de recuperare din Karlsruhe. După ce a fost externat s-a stabilit cu familia la Bonn, unde avea să moară pe 16 septembrie 2000. A fost adus în țară cu un avion militar. Prin grija lui Bartolomeu Ananaia a fost înmormântat la Mănăstirea Nicula. Poeziile pe care vi le propun au fost selectate din volumul „Pământ transfigurat”, ce a apărut în anul 1982 și are o prefață de Zoe Dumitrescu Bușulenga, din care citez: „Astăzi poetul cu chip luminos, de etern copil, se află în plină rodnicie a înzestrării sale creatoare. Dar așa cum nu încetez să spun, el va rămâne veșnic pentru mine unul dintre cei patru tineri care, în anii ‘60, au izbândit, cu obstinația îndârjită a credinței lor în autenticitatea, în adevărul artei, să schimbe datele fundamentale ale crugului liricii românești, să lumineze din nou, într-o reîmprospătată primăvară creatoare, desti­nul, înnourat pentru o vreme, al poeziei noastre.”

Aura

Noi n-avem piramide în Carpați

Nici babiloane n-am crescut în casă

Pământul nostru-n lume s-a deprins

Din când în când cu-o față cuvioasă

Lăuntric sanctuar împodobit

Cu toată slava zilelor de vară

Și când obrazu-n lume-i pustiit

O lacrimă-l sfințește în afară

Aura ei pe Voroneț s-a-ntins

Pe ouăle de Paști și pe veșminte

Și de pe porți a lunecat în cer

Și ceru-a lunecat printre morminte…

Pământ transfigurat

Transfigurarea ajungere­a-n cuvânt

Mutare-n spirit foc în nevedere

Giulgiurile golului mormânt

Pe răni hrănesc pământ de înviere

Cu cât copilul a crescut în noi

Cu atâta paradisu-i aparține

Ca norii fi-vom despuiați de ploi

Rodi-va stingerea din sine

Grădina și orașul cetate fără veac

Întemeiată dincolo de stele

Durează-n tot ce-i mai sărac

Rodesc a perle lacrimile mele

Identitate

Iar ziua cea dintâi din săptămână

E sărbătoarea noastră pe pământ

Când vom intra în straiul de țărână

Să știm că-n urmă licăre cel sfânt

Că nu-s lăsat în noaptea necuprinsă

Fără de țintă veșnic pelerin

Că-n urma mea e-o candelă aprinsă

Ce aurește pâinea lângă vin

Și leagănul e nedesprins de grindă

Și-n casă-i cald pe vatră lângă foc

Și la fereastra nopții de ­colin­dă

E tot trecutul nostru la un loc

Și-i liniște și pace peste țară

Și fiecare-n sine-i fericit

Căci suntem frați sub steaua milenară

A magilor porniți din răsărit

Legământ

Și-n neamul meu un singur legământ

Până astăzi este în putere

Această Patrie acest pământ

Să-l pregătim încet de înviere

Să nu închidem zarea peste noi

Să nu intrăm la nimeni în robie

Oricât am fi de hăituiți și goi

Să nu ne lepădăm de veșnicie

Din pântecele mamei circumscris

Să nu mă-ncapă nimeni și-a­parțină

Să nu mă satur fără paradis

Să nu mănânc din el decât lumină

Moștenire

Unii se laudă cu caii lor

Alții cu munții alții cu pământul

Noi ce-am putea rosti aici smeriți

Să nu fie-n deșert cuvântul!

Poveri amare și de nepurtat

Sunt avuțiile străine

Aceiași viermi și molii rod

Și aurul și carnea de pe mine

Noi ne-am lipit aici în Apuseni

De licărul acesta de lumină

Străfulgerat cu sânge în amurg

Când cerul cade-n suliți pe colină

Nu-i decât oaia-a asta nimănui

Prin râpi pierdută, iarăși regăsită

Și nu-i cine să stea în ­preaj­ma ei

Să n-o împingă muntele-n ispită

Larg e pământul, toate sunt ocol

În juru-acestui crin care ne ține

La masa asta blândă de stejar

Pe care-aducem arderea de sine

Hurezi

La Hurezi mormântul este gol

Brâncoveanu n-apucă să-și lase

Nici măcar un prunc dintre ai săi

Învelit în imne cuvioase

Toți s-au dus degrabă dintre noi

Și-a rămas deșartă astă groapă

Și când vestea-n țară li s-a-ntors

N-au mai fost morminte s-o încapă

Și-a cuprins Carpații om din om

Și la ceruri dintr-o tresărire

Cine poate umple cu pământ

Golu-acesta plin de nemurire

Clopotarul

Acolo-n Transilvania în sa­tul meu

Voi fi purtat de alții într-o seară

Și așezat pe deal în țintirim

Adăugat la neamul de sub țară

Să-mi facă petrecanie ca la țărani

Și un bătrân mă spele la fântână

Mă-nfășure în pânză de cânepă de-o fi

Și o făclie în mână mi se pună

Apoi m-așeze-ntr-un sălaș curat

Și preotul din sat mă prohodească

Și să se roage toți câți vor putea

Ca țărna-n pacea ei să mă primească

Un prapor alb să fie, al Mirelui Hristos

La casa maicii spânzurat de poartă

Și un colac și un urcior cu grâu

Și un ștergar i-atârne într-o toartă

Mă pună-n dricul carului cu fân

Și înjugați doi bivoli din poiată

Un om de treabă meargă-n fruntea lor

Și satul meu cu-ncetul să-l străbată

Cădelnița oprească la fiece răscruci

Ca din Scripturi părintele să spună

Astfel iubiții mei din vămi în vămi

Vom trece-așa cu bivolii-mpreună

Copiii din clopotniță acolo sus

Să privegheze cum învie satul

Și clopotarul pleacă dintre noi

Pe clopotul cel mare la-mpăratul