Șlefuitorii de cuvinte/ Medalion literar – Ilarie Voronca

Ilarie Voronca a fost un poet român, de origine evreiască, de avangardă. Numele real a fost Edu­ard Marcus și s-a născut la data de 31 decembrie 1903 în Brăila. A mai folosit pseudonumele Alex Cernat și Roneiro Valcea. Este fiul lui Isidor Marcus (proprietarul unui joagăr și comerciant) și al Ceciliei (născută Brenner).

Urmează cursurile Li­ceului Pedagogic din București, între anii 1914 – 1921, iar în anul 1924 este licențiat al Facultății de Drept a Universității

București. În noiembrie 1921 debutează în revista „Sburătorul literar” cu poezia „Tristeți de toam­nă”. Este perioada când frecventează cenaclul literar condus de Eugen Lovinescu. Versurile pe care le publică în această revistă, dar și în „Fla­căra”, „Năzuința” și „Contimporanul” sunt adunate în volumul „Restriști” ce apare în anul 1923. Din aceste versuri se poate observa influența poemelor simboliste ale lui George Bacovia dar și „de lirismul melodios și maladiv a lui Camil Baltazar” și ecouri din Adrian Maniu.

Un an mai târziu Ilarie Voronca aderă la „Ma­nifestul activist către tinerime” al revistei „Con­timporanul”. Scoate în același an, împreună cu Victor Brauner și Stephan Roll, publicația de avangardă constructivistă „75 HP” (cu un singur număr). Continuă să publice pe aceeași temă în revistele „Punct” și „Integral”. În anul 1926 pleacă la Paris cu intenția de a susține doctoratul în drept (pro­iect nefinalizat). Aici îndeplinește diferite activități însă principala preocupare este cea li­te­rară. Vine des în țară sau trimite colaborări la reviste în principal poezii, poeme în proză, eseuri și interviuri.

În anul 1929 revine în țară activând ca fun­cționar la președinția Consiliului de Miniștri. După doar patru ani decide să se stabilească în Franța. În anul 1938 devine cetățean francez. De aici continuă să trimită articole în țară și să publice în patria adoptivă. Ilarie Voronca participă în anii ocupației naziste la mișcarea fran­ceză de Rezistență. După eliberare este numit directorul emisiunilor în limba română la Radio Paris. Continuă activitatea literară publicând în România și Franța peste 30 de volume.

În luna ianuarie 1946 vine în România unde este primit cu multă căldură și prietenie. În mod inexplicabil, în floa­rea vârstei, hotărăște să încheie socotelile cu viața printr-un gest sinucigaș ce s-a petrecut la Paris pe data de 8 aprilie 1946 în timp ce lucra la un „Manual al perfectei fericiri”. Unele surse dau data morții ca fiind 4 sau 5 aprilie. În semn de prețuire câțiva prieteni francezi, la zece ani de la moartea sa, publică volumul „Poèmes choisis”, iar în anii 1964 și 1965 tânărul grup de literați „Pont de l’èpèe” adună într-un volum poemele inedite ale lui Ilarie Voronca.  Și poetul Sașa Pană, care a fost un traducător remarcabil al poemelor scrise în franceză de Ila­rie Voronca, publică la Editura „Minerva” în anul 1972 două volume de „Poeme alese”.

Bogdan-Alexandru Stănescu nota, apreciind destul de corect poezia lui Ilarie Voronca, urmă­toarele: „Deși pătruns de fiorul iconoclast al colegilor de generație și credință (…) poezia lui a rămas legată de spiritul modernismului umanist, cel puțin până la ultima fază a creației, în care milita efectiv pentru o poezie a maselor, pentru versul utilitarist. Poemele sale care rămân în istoria literaturii, totuși, sunt cele ale spațiului citadin, spectaculos, fragmentat, trecut adeseori prin filtrul suprarealist, însă profund moderne. Personal cred că era prea talentat pentru a fi un avangardist pursânge”. Avem posibi­litatea de a ne convinge sau nu de aceste afirmații citindu-i opera.

 

Alt calendar

 

Numele tău pe buză sau în minte

Cum taie unda păstrăvul mai iute

Chiar muta gură n-are să te uite

(Ciungul mișcă-n gând brațul ca-nainte).

 

Sperioșii ochi rămași ca două ciute,

Și păsările, câte, prinse-n ținte

Nu știi? Treceam prin vad și-ți spuneam: „}in-te

De gâtul meu”. Te luam în brațe: „Uite”.

 

Râsul se lua la-ntrecere cu râul.

Ce fu mai fraged? Unda sau cuvântul?

Cocorii-și desfăceau în zare brâul.

 

Septembre clar. Mai gâfâie pământul?

Mai vin convoaie de oglinzi cu grâul?

Numele tău pe buze… Numai vântul.

 

A reface lumea

 

Cei ce sunt în închisoare vor să știe dacă arborele

Mai urcă spre cer, dacă fluviul, vântul

Mai dau târcoale orașelor și dacă zorile

Mai au zgomotul căruței zarzavagiului.

 

Cei care dorm oare nu se tem că la trezire

Bucățile risipite ale lumii nu se vor mai îmbina?

Iată-i cu se ridică și privesc prin geamuri,

E bine că străzile, zidurile sunt la locul lor.

 

Dar pentru prizonierii ale căror degete au clădit

În fundul unei sticle, un palat, o corabie

Și din care uitarea a ros lucrurile puțin câte puțin

Precum marea care desfigurează pe încetul stâncile,

 

Arborele e deja pasăre, câmp și nor,

Dimineața are un tremur moale de căprioară.

Pentru a face să intre munții, grâul în celulele lor

Au schimbat cursul apelor și frontierele.

 

Privește

 

Ce mlădios e piciorul asinului

ca un deget copita mică atinge clapele pietrelor

coapsele au o legănare în mers ca apele

asinul cunoaște pleoapa potecilor

 

diamantul piscurilor tale sticla zborului de vultur

dar pupila asinului a ascuns înălțimile

 

lacătele stâncilor nu-l sperie

poartă pe grumaji frunzele poverilor

și țipete izbucnesc din el

cum din argintul râului pescărușii

 

 

Fuga poetului

 

Viu mânzul. Plajă. Spumă în zăbală

Și-apusurile prinse de oblânc

Un soare pal în brațul stâng

În brațul drept o lună pală.

 

Lance rotită-n cer și în adânc

Rotundul ceas pe-obraz goană ovală

În sare, câte, mările le spală

Lumini, atâtea, în mărgean se strâng.

 

E zi? E noapte? Unanimă apă

Făptură-umbră. Cântec e sau prinț.

Copit-atinge nevăzuta clapă.

 

Vocea s-aude răsunând cu zimți.

Pe margini fuga în șopârlă scapă:

Amurguri, zori s-au sfărâmat în dinți.

 

 

El singur

 

Dacă-i atingeți mâna nu știți că ia-ți atins-o

Vă amintiți de dânsul, dar sub un nume nou,

În miez târziu de noapte, în cel mai adânc somn

Cu-adevăratul nume, îl invitați să șadă

 

Când va bătea la ușă, voi știți că este el

Care ne vine-aproape, la fiecare oră

Și voi îl veți privi fără să-l recunoașteți

El va pleca departe, dar va lăsa-napoi

 

O poartă foarte vie și palidă ca dânsul.

 

 

Cloroform

 

În suburbie cinematograf și bordel. Iată

Geometria orașului: lo­garitm stelar, vals

Pe fire electrice sone­ria Europei țipând fals,

Luntre și pasăre de azur, viziune descuiată.

 

Desigur, vreau să fiu lampagiul tău. Pe chei

Singur te voi aprinde ca un felinar în amurg

Streșini pentru licoarea cerului, eprubete, curg

Viscolul a întins sârme ghimpate, a lovit chei.

 

Gând încordat ca un mușchi în carnaval,

Stăruie, stăruie, coagulata lumină în cultură,

Cât de frumos câmpul cântă fără partitură

Între pânze cerul a făcut un salt mortal.

 

De sus vântul înșurubat. Clovnul: floare de făină vie,

Îți spun, catalogul îngerilor lăuntric fard

Râsul se rupe în două ca un gard

Se-apropie noaptea:

despletire albă, troica în nebunie.