Grigore Vieru s-a născut la data de 14 februarie 1935 în satul Pererîta din județul Hotin, la acea vreme fiind în Regatul României, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru. Școala de 7 clase o absolvă în satul natal, apoi urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în anul 1953. În anul 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea de Filologie și Istorie.
După absolvire se angajează ca redactor la mai multe publicații, iar între anii 1960 și 1963 este redactor la Editura „Cartea Moldovenească”. În anul 1957, student fiind, debutează editorial cu placheta de versuri pentru copii „Alarma”, ce a fost bine primită de critică. Grigore Vieru face prima vizită în România în anul 1973, cu o delegație de scriitori sovietici. Nu mult după aceea avea să declare: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am dorit să trec Prutul”. Mai vizitează țara de naștere în anii 1974 și 1977. De la debutul din anul 1957 mai tipărește alte volume de versuri, multe fiind pentru copii, ceea ce îi aduce o distincție internațională în anul 1988: „Diploma de Onoare Andersen”.
Se știe că a fost un apărător al drepturilor românilor din Basarabia. S-a implicat în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia încă de la sfârșitul anilor ‘80, aflându-se în primele rânduri la ședința Sovietului Suprem în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină în Basarabia. După 1990 a venit de foarte multe ori în România, fiind un partizan al independenței Basarabiei și unirii celor două state românești. A fost ales în anul 1990, membru de onoare, iar în anul 1993, membru corespondent al Academiei Române.
Pe data de 18 ianuarie 2009 poetul avea să treacă la cele veșnice în urma unui tragic accident rutier ce a avut loc la ora 1,30 din noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2009 când se întorcea de la o activitate ce îl omagia pe Mihai Eminescu. A fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009, în cimitirul central din Chișinău în prezența a zeci de mii de oameni. A fost decorat post-mortem cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce. În memoria sa, câteva școli din Basarabia, un bulevard din Chișinău și o stradă din Iași îi poartă numele. Bustul poetului a fost instalat în anul 2010 pe Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare” din Chișinău.
Grigore Vieru a fost un prieten apropiat și al buzoienilor. Oficialitățile din Buzău au acordat numele poetului unei străzi din Buzău, iar la Râmnicu Sărat a fost ridicată o statuie în imediata apropiere a Casei de Cultură Municipală „Florica Cristoforeanu”. Numeroși compozitori și interpreți au scris nemuritoare melodii pe versurile lui Grigore Vieru. Cea mai importantă colaborare a fost cu soții Doina și Ion Aldea Teodorovici care au interpretat magistral melodia compusă de ei „Eminescu”. Și ei aveau să sfârșească tragic într-un accident rutier pe raza comunei Coșereni din Ialomița. Se pare că și astăzi se mai moare din cauza și pentru Eminescu.
Nu am, moarte, cu tine nimic
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu și cum ai trăi
De-ai avea mamă și-ar muri?!
Ce-ai face tu și cum ar fi
De-ai avea copii și-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic.
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic.
Dar numai prin propria-mi viață trăiesc.
Nu frică. Nu teamă –
Milă de tine mi-i.
Că n-ai avut niciodată mamă.
Că n-ai avut niciodată copii.
Spre chipul tău
Departe nu alerg ca râul,
Căci cine uită se destramă.
Cu roua spicului sub pleoape
Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt și-aproape:
Spre chipul tău de aur, mamă,
Și-mi curge sufletul ca grâul.
Ștefan cel Mare
Pe Ștefan cel Mare și Sfânt
Cânta-voi cu drag mereu.
El este și fi-vă oricând
Icoana neamului meu.
Eminescu
La zidirea Soarelui, se știe,
Cerul a muncit o veșnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu.
Suntem în cuvânt și-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece.
Mi-l furară, Doamne, adineauri,
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu știam ce dor mi-era de dânsul,
Nu știam că doina mi-o furară
Cu străvechea și frumoasa Țară – Eminescu.
Acum am și eu pe lume parte:
Pot îmbrățișa măreața-ți carte,
Știu că frate-mi ești și-mi ești părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floarea mea albastră – Eminescu.
Suntem în cuvânt și-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece!
Bunelul
Treaz ca pasărea, din zori,
Statuie cu miei, cu flori,
Aplecat puțin ca spicul…
Tare drag îmi e bunicul!
