S-a născut la data de 20 septembrie 1866 în satul Hordou din Ţinutul Năsăudului, azi comuna Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud. A fost un important poet, recunoscut ca poet al ţărănimii, critic literar şi traducător, iar din anul 1916 a fost membru titular al Academiei Române. Debutul literar propriu-zis are loc în perioada sibiană a lui Coşbuc, când este publicat de Ioan Slavici în revista „Tribuna”, în anul 1884, cu snoava versificată „Filosofii şi plugarii”, în foileton, timp de trei numere consecutive.

Totuşi, condeiul şi l-a exersat în revista „Muza someşană” unde publică primele poezii. În toamna anului 1884 se înscrie la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii Francisc Iosif (Franz Iosef) din Cluj. Între anii 1887 şi 1889 va locui şi lucra la Sibiu în redacţia revistei lui Slavici, Tribuna. „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete” , consemna evenimentul cu neprefăcută bucurie Ioan Slavici.

Din această perioadă este datată apariţia poemului „Nunta Zamfirei” ce avea să-l impună definitiv în galeria poeţilor importanţi. La ju­mătatea lunii decembrie a anului 1889, la recomandarea lui Slavici şi la insistenţele lui Titu Maiorescu, George Coşbuc soseşte la Bucureşti unde va ocupa un post la Ministerul Cultelor şi Instruc­ţiunii Publice. În timpul vieţii a publicat 18 volume. Ne-au rămas în amintire titlurile unora dintre ele: Fulger, Balade şi idile, Fire de tort, Ziarul unui pierde-vară, Cântece de vitejie etc. Ca traducător a dat o versiune completă a „Divinei Comedia”, a lui Dante, dar şi a „Eneidei” şi „Odiseea”. Pentru Eneida a primit premiul Academiei Române. A mai tradus din Byron, Terenţiu, Schiller ş.a. De numele său se leagă introducerea în literatura ro­mână a unor specii ale literaturii orientale, cum ar fi gazelul. Multe din poemele sale au fost puse pe note de compozitori renumiţi şi au intrat în patrimoniu muzical ca nestemate melodii: La oglindă, Pe lângă boi etc.

Mai putem consemna, privind activitatea prodigioasă a lui Coşbuc, pe cea de conducător de reviste. În urma tuturor meritelor sale din domeniul literar în mai 1916 este primit ca membru titular al Academiei Române, într-o şedinţă prezidată de Barbu Ştefănescu Delavrancea. Peste nici doi ani, la 9 mai 1918, la 51 de ani, avea să plece din această lume. Nicolae Iorga avea să publice un necrolog pe care-l încheie astfel: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâitoare a depărtatului tricolor nevăzut”, iar Bogdan-Duică spunea: „Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile nea­mului nostru”. Ca şi în cazul altor mari poeţi români, şi versurile lui George Coşbuc sunt mai actuale ca oricând.

Mama

În vaduri ape repezi curg

Şi vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Cărări ce duc la moară –

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

Iar flacăra lor geme:

Clipeşte-abia din când în când

Cu stingerea-n bătaie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau

Şi torc în rând cu tine;

Sunt încă mici şi tată n-au

Şi George nu mai vine.

Un basm cu pajuri şi cu zmei

Începe-acum o fată,

Tu taci şi-asculţi povestea ei

Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,

Căci gânduri te frământă.

Spui şoapte fără de-nţeles,

Şi ochii tăi stau ţintă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici

Când fusul se desfiră…

Te uiţi la el şi nu-l ridici,

şi fetele se miră.

…O nu! Nu-i drept să te-n­doieşti!

La geam tu sari de-odată,

Prin noapte-afară lung priveşti –

-„Ce vezi?” întreab-o fată.

-„Nimic… mi s-a părut aşa!”

Şi jalea te răpune,

Şi fiecare vorbă-a ta

E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând

De jos a ta privire:

– „Eu simt că voi muri-n curând

Că nu-mi mai sunt în fire…

Mai ştiu şi eu la ce gândeam?

Aveţi şi voi un frate…

Mi s-a părut c-aud la geam

Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,

Aş mai trăi o viaţă.

E dus şi voi muri dorind

Să-l văd o dată-n faţă.

Aşa vrea poate Dumnezeu,

Aşa mi-e datul sorţii,

Să n-am eu pe băiatul meu

La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,

Şi noaptea e târzie;

Copilele ţi s-au culcat –

Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând:

E dus şi nu mai vine!

Şi-adormi târziu cu mine-n gând

Ca să visezi de mine!

Lupta vieţii

Copiii nu-nţeleg ce vor:

A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume

E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie înălţătoare

Când, biruiţi, ostaşii mor,

Dar sunt eroi de epopee

Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,

Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,

Să stai luptând, că eşti dator.

Trăiesc acei ce vor să lupte;

Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,

Căci moartea e menirea lor.

Noi vrem pământ!

(fragmente)

Flămând şi gol, făr-adăpost,

Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,

Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut

Şi câine eu ţi-am fost!

Ciocoi pribeag, adus de vânt,

De ai cu iadul legământ

Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!

Răbdăm poveri, răbdăm nevoi

Şi ham de cai, şi jug de boi

Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri

De-o vezi la noi tu ne-o apuci.

Băieţii tu-n război ni-i duci,

Pe fete ni le ceri.

Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:

Nici milă n-ai, nici crezământ!

Flămânzi copiii-n drum ne mor

Şi ne sfârşim de mila lor –

Dar toate le-am trăi uşor

De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat

Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.

Şi-n urma lacomului plug

Ies oase şi-i păcat!

Sunt oase dintr-al nostru os:

Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos

Din case goi, în ger şi-n vânt,

Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; –

O, pentru morţi şi-al lor prinos

Noi vrem pământ!

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.