Consider că literatura ro­mână, prin poeţii săi, este un nesecat izvor de spiritualitate. Că vor unii să mă contrazică sau nu, cu argumente mai mult sau mai puţin literare, este treaba lor. Însă nu înţeleg de ce unii tovarăşi, care au mâncat decenii la rând rahat cu polonicul de partid şi de stat, nu au loc de clasicii literaturii române. Cu siguranţă pentru că sunt cu mult mai valoroşi decât umbrele lor efemere. Unul dintre cei care îi eclipsează pe închipuiţii îndreptării de virgule şi prepoziţii este poetul băcăuan George Bacovia, pe numele său real George Andone Vasiliu.

Acesta s-a născut la data de 4/16 septembrie 1881 în casa unui mic comerciant. El este autorul unor volume cu tente unice în literatura româna, cu influenţe din literatura franceză. Este considerat de critica literară ca fiind cel mai important poet simbolist român al acelor vremuri.  Viaţa sa este marcată de coborâşuri şi suişuri, de ceea ce s-ar putea defini ca fiind sursă de inspiraţie divină. Biografia sa nu este una excepţională. Ca orice autor cu mijloace modeste de subzistenţă, George Bacovia se complace în starea generală a societăţii. De literatură se apropie, mai mult întâmplător, pe la sfârşitul veacului XIX, scriind poeziile: Şi toate, Plumb şi Liceu. Primul volum publicat are ca dată de apariţie 1916 sub titlul „Plumb”. Al doilea său volum are o apariţie după zece ani şi are loc la Bacău sub titlul „Scântei galbene”.

Un rol important în viaţa sa o are întâlnirea cu poeta Agatha Grigorescu, profesoară din Bucureşti. În anul 1928 se căsătoresc şi se stabilesc în Capitală. De remarcat este faptul că volumul „Plumb” este retipărit la Rm. Sărat în anul 1924-, o noutate pentru acele vremuri-, în ediţia a II-a. Este nestatornic în activitatea profesională, având activităţi cu totul şi cu totul întâmplătoare şi aproape nesemnificative. Despre George Bacovia s-a spus că este un poet simbolist, însă criticii interbelici au văzut în el un neosimbolist, aşa cum l-a încadrat George Călinescu. Viaţa sa nu a fost, din punct de vedere medical, una normală. A fost internat în 1914 în Sanatoriul dr. Mărgăritescu. Această stare s-a agravat pe parcursul existenţei sale şi i-a marcat creaţia literară pentru totdeauna. În anul 1931 i se naşte singurul fiu, Gabriel. Poetul George Bacovia se stinge din viaţă la data de 22 mai 1957 în locuinţa sa din Bucureşti, după o viaţă austeră, trăită în mizerie.

Opera sa a fost aşezată acolo unde îi era locul abia după moartea sa. Urmaşii săi sunt decişi să-i ducă mai departe realizările sale. Aşa se explică faptul că băcăuanii îi cinstesc memoria anual prin Festivalul National „George Bacovia” realizat încă din anul 1971 de revista „Ateneu”. O altă cinstire a poetului băcăuan vine de la Mizil, acolo unde s-a născut Agatha Grigorescu Bacovia, la 8 martie 1895, soţia poetului. Aici s-au organizat şi desfăşurat nouă ediţii ale Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” pe cele două secţiuni: proză şi poezie. Poate că acest Festival putea să continue şi astăzi, însă urnele de vot au vrut altceva. Păcat! Dincolo de etichetările maliţioase, putem afirma că George Bacovia este un poet uriaş. Posteritatea nu are altă misiune decât aceea de a-i redefini şi restabili locul în literatura naţională şi universală.

Amurg violet

Amurg de toamnă violet…

Doi plopi, în fund, apar în siluete

– Apostoli în odăjdii violete –

Oraşul e tot violet,

Amurg de toamnă violet…

Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;

Mulţimea toată pare violetă,

Oraşul e tot violet.

Amurg de toamnă violet…

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;

Străbunii trec în pâlcuri violete,

Oraşul tot e violet.

Belşug

Culori şi fum de toamnă, plâns de poet,

Apa e rece, frunzele plouă –

Vorbeşte încet, păşeşte încet,

Că totul cade cu o jale nouă.

Vinul, şi mierea, şi grâul tot

Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut…

Tuse, şi plânset visele scot,

Du-te, oriunde, frunză de lut…

Şi-o păsărică în grădina brumată,

În liniştea rece, a iarnă-a făcut –

Am strănutat pe-o stradă curată,

Frunzele toate încă n-au căzut.

A fost odată… n-a fost odată…

Nu spune zarea, dar spune omul –

Numai acuma e niciodată…

Adânc, prezentul, închide tomul…

Mă duc, tot acolo, în marea clădire,

E ora, de la care rămân închis –

O emoţie… o amorţire…

E toamnă… mi-au dat de scris…

Crize

Tristă, după un copac pe câmp

Stă luna palidă, pustie –

De vânt se leagănă copacul –

Şi simt fiori de nebunie.

O umbră mormăind păşeşte…

E om… atât, şi e destul…

Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:

El – om flămând, eu – om sătul.

Dar vezi… m-a ocolit acuma…

El s-a temut mai mult, mai mult, – săracul

Pe luna palidă, pustie,

De vânt se clatină copacul…

Decembre

Te uită cum ninge decembre..

Spre geamuri, iubito, priveşte –

Mai spune s-aducă jăratec

Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,

La horn să ascult vijelia,

Sau zilele mele –  totuna –

Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,

Şi vino şi tu mai aproape, –

Citeşte-mi ceva de la poluri,

Şi ningă… zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,

Şi toate din casă mi-s sfinte, –

Te uită cum ninge decembre…

Nu râde… citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric…

Mai spune s-aducă şi lampa –

Te uită, zăpada-i cât gardul,

Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă…

Potop e-napoi şi nainte,

Te uită cum ninge decembre…

Nu râde… citeşte nainte.

Demult

Trecând pe strada ta,

Pe care nimeni n-o mai ştie –

Al nopţii foşnet evoca:

– Filosofie!

Încet, un paznic fluiera

Poema-atâta de târzie…

Pustiul nopţii evoca:

– Filosofie!

În fericire

Sunt clipe când toate le am…

Tăcute, duioase psihoze –

Frumoase poveşti ca visuri de roze…

Momente când toate le am.

Iată, sunt clipe când toate le am…

Viaţa se duce-n şir de cuvinte –

Un cântec de mult… îna­inte…

Momente când toate le am…

Lacustră

De-atâta nopţi aud plouând,

Aud materia plângând…

Sunt singur, şi mă duce un gând

Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val –

Tresar prin somn şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând…

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă…

şi codrul sălbatec vuieşte –

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

– Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă –

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă.

DISTRIBUIȚI
loading...