Emil Botta a fost un prozator, un poet şi un actor român, născut la data de 15 septembrie 1911 la Adjud, judeţul Vrancea, şi a murit la data de 24 iulie 1977, la Bucureşti. Tatăl său, Theodor, cu origini ardelene, a fost un apreciat medic, iar fratele său mai mare, Dan Botta, un foarte bun eseist, poet şi prozator.

După absolvirea, la Adjud, a claselor primare, fuge de acasă la 15 ani pentru a deveni actor. Peste trei ani, în anul 1929, avea să fie studentul Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, pe care îl absolvă în anul 1932. Va juca pe scenele mai multor teatre din provincie, ca apoi să devină actorul Teatrului Naţional din Bucureşti. Ca actor a făcut roluri memorabile precum Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din ,,Năpasta” ş.a. Filmografia sa cuprinde 21 de titluri ce s-au întins între anii 1939 şi 1976. Cele mai cunoscute sunt: ,,Răscoala”, ,,Pădurea spânzuraţilor”, ,,Dacii”, ,,Reconstituirea”, ,,Co­lumna”, ,,Dincolo de nisipuri”.

Debutul poetic are loc în anul 1929, cu poemul „Strofă ultimă”, în revista lui Tudor Arghezi „Bilete de papagal”. Emil Botta a făcut parte din grupul „Corabia cu rataţi” alături de Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Versurile sale au fost foarte apreciate de Mircea Eliade, Emil Cioran şi Nicolae Steinhardt. Se spune despre Emil Botta că „este autorul unei poezii negre, existenţialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii… E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei”. În anul 1937 îi apare primul volum de versuri intitulat „Întunecatul april”. Volumul este premiat, iar critica este încântată. Urmează, la distanţe mai lungi, volumele „Pe-o gură de rai” (1943), „Poezii” (1966), „Versuri” (cu un ciclu inedit, Vineri, 1971), „Poeme” (1974) şi „Un dor fără saţiu” (1976). În anul 1938 îi apare volumul de proză „Trântorul”. Ediţia a II-a al acestuia îi apare în anul 1967. Activitatea sa literară a fost distinsă cu numeroase premii, cele mai importante fiind Premiul Fundaţiilor Regale (1937) şi Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1966).

Despre poezia sa, aproape singulară în literatura română, au scris personalităţi uriaşe. Îi amintesc doar pe George Călinescu, Constantin Ciopraga, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Ştefan Augustin Doinaş, George Ivaşcu, Edgar Papu, Emil Manu, Perpessicius, Alexandru Piru, Vladimir Streinu şi Eugen Simion. După părerea mea, Emil Botta este o personalitate uriaşă a culturii române. Rolurile sale de pe scena Teatrului Naţional sunt memorabile, aşa cum sunt multe din rolurile sale din cinematografie. În ciuda unor verdicte dure din partea unora, aşa cum a fost cazul cu Ion Barbu şi George Bacovia, eu cred că poezia lui Emil Botta, în afara faptului că este extrem de actuală, este de un dramatism şi, în acelaşi timp, de o gingăşie cuceritoare.

Oficialităţile din Adjud, după câţiva ani de bezmetică bâjbâială identitară locală şi la nivel naţional, îi organizează poetului-actor Emil Botta un Festival-concurs, eveniment ajuns la a V-a ediţie. Evenimentul va avea loc în zilele de 13 şi 14 octombrie a.c. Implicaţi în acest eveniment sunt  Casa de Cultură Municipală „Tudor Vornicu” Adjud, prin directorul Ion Catană, Primăria şi Consiliul Local Adjud, prin primarul Constantin Armencea, cei care asigură logistica şi, inimoşii scriitori Paul Spirescu şi Adrian Botez. Un cuvânt de apreciere i se cuvine şi scriitorului Liviu Ioan Stoiciu. Tot în Adjud oficialităţile au acordat unui colegiu naţi­onal cu numele poetului. Se cuvin aprecieri laudative tuturor celor implicaţi şi multe felicitări!

Un dor fără saţiu

De un dor fără saţiu-s învins

şi nu ştiu ce sete mă arde.

Parcă mereu, din adânc,

un ochi răpitor de Himeră

ar vrea să mă prade.

Şi pururi n-am pace,

nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,

nici timpii de aur, nici anii lumină,

izvoare sub lună, ori dornică ciută,

nimic nu mă atinge, nimic nu m-alină

şi parc-aş visa o planetă pierdută.

E atâta nepace în sufletul meu,

Bătut de alean şi de umbre cuprins…

Un dor fără saţiu m-a-nvins,

Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Spectacol

Elita luase loc la parter

şi proştii sus, aproape de cer.

În lojă stătea o întâmplare cam abătută

şi un năpraznic destin în mare ţinută.

Un dezastru tare cât zece

tot spera că totul va trece.

Un naufragiu dormita în fotoliu

înfăşurat în linţoliu.

O răceală

vagabonda prin sală.

O inocentă

strălucea printr-o mare absenţă.

Piesa era o răfuială

între virtute şi greşeală.

Scena era un sanctuar

prin care adevărul trecea foarte rar.

Actorii îşi îndrugau rolul,

dar, încet, îi înghiţea nămolul;

în pauze, tăcute aplauze,

la finale, tăcute urale.

şi când căzu cortina

toţi se-ntrebau cine poartă vina

şi cine-i autorul

care-a făptuit omorul,

în cinci acte, cu sete,

ca o crimă pe-ndelete.

Atunci apăru la rampă Ariel

şi jerbe de flăcări şi anemone

pentru mult prea ­ono­rabilii „dramatis personae”.

Şi această ficţiune, în tuş, în cărbune,

şi spectacolul amuzant

au dispărut în neant.

Soledad

Mă duce dorul către umbre iar,

străbune codru, vechiul meu Alcide,

cu gure dulci m-au sărutat silfide,

m-a prins, în plasa ei, plăcuta seară.

Nu-s astre-n cer câte visez iubi,

nu-i noapte-atâta câtă ard să pot,

departe-s, vai, de-al veşniciei cort;

în umbra lui regească vrere-aş fi!

Veste s-a dus că nu mai suntem tineri,

s-a istovit al tinereţii pas…

Din focul clipei stinse ce-a rămas?

Lacrime doar, ce-s partea crudei Vineri.

Război am vrut, mă rog acum de pace,

străbune codru, vechiul meu Alcide,

în poartă bat şi te implor: deschide.

Sunt, tot, o noapte. Frig mi se mai face!

Fantasmagoria

Stele ascunse-n telescop

întorceţi-vă-n cer.

Douăzeci de ani astronomul miop

o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-n­turnaţi

ca ploaia, ca izvoarele.

Orbul care v-a pierdut, cere să-i redaţi

luna şi soarele.

Melci, reintraţi în cocioabe,

cenuşă, revino în focuri şi-n vetre,

copaci, întorceţi-vă în muguri, în boabe,

şi voi, oameni, în pietre.

DISTRIBUIȚI
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.