Constanţa Buzea a fost o poetă româncă, născută în Bucureşti la data de 29 martie 1941.  Studiile universitare le-a absolvit în anul 1970, când a obţinut licenţa la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti. A lucrat numai în presa literară. Din anul 1974 şi până în anul 1989 a fost redactor la revista „Amfiteatru”, iar din anul 1990 a fost redactor la revista „România literară”, unde a deţinut, printre altele, celebra rubrică de corespondenţă „Post restant”, unde răspundea autorilor ce băteau la porţile afirmării cu decenţă şi profesionalism.

A debutat editorial în anul 1963 cu volumul „De pe pământ”. După debut a mai publicat încă 27 de cărţi, marea majoritate de versuri. În anul 2009 a pu­blicat un volum cu titlul „Creştetul gheţarului: jurnal 1969 – 1974”, la Editura Humanitas. În acest jurnal, poeta Constanţa Buzea îşi deapănă amintirile, nu tocmai fericite, şi trăirile din viaţa personală. Este o spo­vedanie ce s-a dorit a fi un balsam pentru toate decepţiile din viaţa personală alături de singura sa iubire, poetul Adrian Păunescu. S-au căsătorit în anul 1961, când ea avea 20 de ani şi el 18.

Au fost căsătoriţi până în anul 1977 când au divorţat. Au avut doi copii: pe Ioana (n. 2 iunie 1967 – d. noiembrie 2011) şi pe Andrei (n. 1969). Voi da două citate din acest jurnal tulburător din care înţelegem ce fel de soţ şi părinte era Adrian şi ce viaţă de martir a avut Constanţa Buzea: „Şi, fără să-i pese de efect, mi se spovedeşte din orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi născut gemene. Rănită, minţită, nu mă văd în stare să-l iert. Pe el nu-l absolv de vinovăţie. Instantaneu amestec de stupoare şi greaţă”. Un alt pasaj arată şi mai clar dramatismul îndurat: „Într-o noapte, soseşte acasă euforic şi gălăgios, umăr la umăr cu Nana Otilia, vizibil surprinsă când le-am deschis uşa. Au descărcat, mi­rosind a zăpadă, în mijlocul mesei noastre rotunde, o plasă cu mere roşii, de vis. Păreau amândoi picaţi din grădina Raiului, după izgonire…”.

Cea care este descrisă drept Nana Otilia nu ar fi nimeni alta decât cea cunoscută cu pseudonimul Ana Blandiana. Şi după des­părţirea de bard, poeta Constanţa Buzea şi-a văzut de destinul său li­te­rar. În urma reuşitelor, poeta a fost distinsă, în anul 2009, cu Premiul Naţional „Mihai Eminescu”. În anul 2010, când bardul Păunescu s-a stins din viaţă, Constanţa Buzea a decis să nu participe la înmormântarea sa. Umilită o viaţă, cu orgoliul rănit şi cu probleme grave de sănătate, poeta părăseşte această lume la 31 august 2012. După ea rămân cărţile sale care dovedesc o sensibilitate deosebită a unei poete valoroase.

În Locul Unde Ne Vom Fi Retras

Sunt ostenită când te simt aproape

De grija ta m-aş lepăda un ceas

Un greier mare nopţilor dă glas

Mărunte flori visează să-l îngroape.

Neliniştită viaţa mea încape

În umbra fără ghimpi de la popas.

Ce vom avea din ce ne-a mai rămas?

Nici un cuvânt nespus să nu ne scape.

În voia lor vei crede că te las

Şi vor fi nor ca-n preajma unor ape

În locul unde ne vom fi retras.

Sufletul tău se sparge ca un vas

La care vin prea multe să se adape

Sălbăticiuni şi vite de pripas.

Leac pentru îngeri

Sunt tristă, dar de tine niciodată.

Fug animalele speriate de minuni

La care nu mai ştim să ne gândim,

Miercuri şi marţi, vineri şi luni.

Săraci în zile, cine ştie, trecem

Legaţi la gât de lungi copilării

Ninşi de puterea sfintelor petreceri

A nu fi, a te naşte, a iubi.

Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?

Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.

Păcatul trufiei

Agită pomii păsări mari

Şi via sângele divin.

Până la mine este mult,

Până la moarte mai puţin.

Din toamnă-n toamnă mă ridic,

Şi parcă nu mai ştiu să vin.

Până la mine este mult,

Până la moarte mai puţin.

Aceste vorbe de cules

Le simt dorinţe, le spun chin,

Iubirea mea se împlini

Atât de dreaptă în destin.

De ce nu sunt, cum ar părea,

Nefericită în declin!

Până la mine este mult,

Până la moarte mai puţin.

Aprilie

În aplecare, tâmplă după tâmplă

Ochii albaştri, ochii mei ca mierea.

Aprilie ne dăruie ­ve­derea,

Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă.

Frazele, visul, sufletele numa

Ca de potop salvate simt că sunt.

Se face zi de mugur mărunt

Adăpostit în mintea mea de-acuma.

Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă

Mai mult decât stătuse la-nceput.

Vine mereu o pasăre şi gustă

Rănind vicleană timpul meu trecut,

Şi-n mare taină puiul de lăcustă

Ciopleşte la vioara lui de lut.

Cocon de vie

Se va trezi în prima zi cu soare

Primăvăratecul cocon de vie

Petrecerea-i va fi cu apă vie

Va fi beţia lui înfloritoare.

Într-un impuls rănit de poezie

Îi va sări pământul la picioare

Mireasma lui, de rugi şi sălcioare

În liniştea ce va părea pustie.

Dar viaţa ta de miere nemuritoare

Cu aurul plutind ca o stafie

Sub coastele a două mari ulcioare

Te va feri de gândul care ŞTIE?

Dacă se sparg, vei spune că te doare,

Dacă le cruţi n-ai nici o bucurie.

DISTRIBUIȚI
loading...