Benjamin Fundoianu este pseudonimul literar a lui Benjamin Wexler (mai este ortografiat și Wechsler). Acesta s-a născut la data de 14 noiembrie 1898 la Iași și a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască. Tatăl său, Isaac, a fost un comerciant din Ținutul Herța în Regatul României. Încă de la vârsta de 14 ani publică în diverse reviste cu apariție în limba română și idiș, dar adevăratul debut este considerat după doi ani, în revista „Viața nouă”, editată de Ovid Densușianu, revistă simbolistă și ­mo­dernistă.

Cunoaște o perioadă fastă în activitatea literară cu multă lecturi din lite­ratura franceză, concretizată în nenumărate note pe care le adună în volumul „Ima­gini și cărți din Franța”. Tot în această perioadă urmează Facultatea de Drept din Iași, pe care o abandonează după trei ani, stabilindu-se la București. În anul 1923 părăsește România și se stabilește în Franța, dar păstrează legăturile cu scriitorii români și publică constant în revistele de avangardă „Integral”, „Unu” și „Contimporanul”. Ca urmare a acestor colaborări, publică, în anul 1930, singurul volum de versuri antum, „Priveliști”, un volum dedicat lui Ion Minulescu.

În Franța are o bogată activitate de traducător, prin care îi face cunoscuți pe Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea și Ion Mi­nulescu. După ce s-a integrat în spațiul cultural francez își va lua un alt pseudonim pe care îl va folosi până la sfârșitul vieții: Benjamin Fondane. Viața la Paris nu i-a fost ușoară. Dezrădăcinarea și dificultatea de a scrie în franceză, deși o stăpânea foarte bine, îl va marca. O etapă importantă în evoluția sa spirituală a constituit-o lecturile din scrierile lui Friedrich Nietzsche, Søren Kierke­gaard și întâlnirea cu filosoful rus Lev Șestov. În urma acestora se va remarca în activitățile de interpret și teoretician al poeziei moderne, prilej cu care îi vor fi adunate eseurile în volumul „La conscience malheureuse” (Conștiința nefericită), ce va apărea postum.

Poeziile scrise în perioada franceză au fost adunate în antologia „Le mal des fantômes”, titlu ales de autor și care a apărut în anul 1980. Viața sa avea să se sfârșească dramatic. Pe timpul ocupației germane avea să fie arestat de Gestapo împreună cu sora sa mai mare, Lina, în urma unui denunț și au fost închiși în lagărul de la Drancy. Câteva personalități au reușit să obțină eliberarea sa, dar nu și a sorei sale care nu avea cetățenia franceză. El refuză să părăsească lagărul fără sora sa. Au fost deportați în celebrul lagăr de la Auschwitz în mai 1944. Pe 2 octombrie 1944 avea să fie gazat, cu alți evrei, în lagărul de la Birkenau. Urmele surorii sale, din păcate, s-au pierdut.

Un poem de Benjamin Fundoianu este încrustat la Memorialul Holocaustului Yad Vashen în amintirea oamenilor uciși sau torturați de naziști: „Amintiți-vă că am fost nevinovat și că, întocmai ca și voi, muritorii acelor zile/ am avut și eu o față brăzdată de mânie,/ de milă și de bucurie,/ o față de om, pur și simplu!”. În Benjamin Fundoianu / Fondane cultura română are un reprezentant de seamă în cea franceză. Era perioada în care Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Panait Istrate, ca să citez numai câteva personalități românești, străluceau pe cerul cultu­ral francez, înnobilându-l.

Rondel de toamnă

Îți plânge toamna în priviri

Și-ți moare leneș la fe­reastră,

În odăița ta albastră

Plivești bolnavii trandafiri.

Tu stai pe gânduri și te miri,

Frumoasă pasăre sihastră.

Îți plânge toamna în priviri

Și-ți moare leneș la fe­reastră.

În cripta sfintelor iubiri

Te poartă lin iubirea noastră.

Și te-ofilești, precum în glastră

Se sting bolnavii trandafiri –

Îți plânge toamna în priviri

Charme dangereux

Ah, cărțile cu pagini înflorite

De palide și stranii acuarele,

Cu panglici delicioase, șerpuite,

Pe foile-nnegrite și rebele.

Ah, cărțile ce-n inimă-ți pătrund

Cu nostalgia zărilor fugare,

Cu nostalgia zărilor ce-ascund

Tulburătoare țărmuri solitare.

Departe – șters – în zările din Sud

În Neapole ori poate în Firentze;

O verandă cu flori, – un Phoebus nud

Și pomii ce se-nclin cu reverențe.

Un cer de-azur bronzat, un aur fin,

Pudrând prin largi boschete portocalii

Și marea care râde în senin,

Pe coastele romanticei Italii.

Ah, viața nouă, plină de tumult,

Cu palpitări continue de seve.

Ah, viața care-mi pare c-o ascult,

Deși-nțeleg și știu că nu-i aeve;

Ah, viața însorită ce-o trăim

Pe cărțile nostalgice și sfinte.

Ce-nchid în ele – sombru țintirim –

Iluziile-n foi – ca în morminte.

Reverie

O, cât aș vrea, în calm, să mor pe dună,

Spre largul leneș al Medi­teranii,

Când asfințitu-ntunecă platanii

Și noaptea crește albă pe lagună.

S-ascult vuind din volburi de genună

Cetăți în clocot, clopote, litanii;

Când Atlantide mucede și stranii

Își profilează stârvurile-n lună.

S-ascult, agonic, vuiet de gondole

Și brusc în ritmul lent de barcarole,

Sirenele să-și fluture năframa.

În vraja caldă-a notelor rebele,

Ca un copil naiv să nu-mi dau seama!

Și să m-arunc în mare după ele.

Dorm florile

Dorm florile ușor în plușul moale

Al nopții ce se mistuie și moare,

Iar licurii de rouă-n cupe clare

Au scânteieri fugare de opale.

Și risipit în straturi și în oale

Norodu-ntreg de flori mirositoare

Își profilează-n noaptea visătoare

Conturul zvelt al trupurilor goale.

Un crin suspină-n somn; apoi se-nclină

Extatic, în cascade de lumină

Ce se scoboară blândă dinspre astre.

Și dintr-atâtea cupe-nlăcrimate,

Aromele se-nalță val, furate

Dintr-un buchet suav de flori albastre.

Spleen

Și sufletul, în gheara beznei, țipă:

Zadarnic bați în mine ca-ntr-o poartă,

strigoi cu ochii roși ai vremei; spartă

tăcerea bate-n clopote o clipă.

O, dac-un vis ciudat, ca o aripă

ar rătăci ca-ntr-o vioară moartă

în mine cel afurisit de soartă,

bătut de lepră și lovit de gripă.

Atunci, amic cu ploaia și cu vântul,

pleșuv de bucurie și de viață,

voi integra, ca-n Început, Cuvântul.

Și-apoi, ca orice veselă paiață

vreau să-mi destram și sufletul, și cântul,

și oasele ghem animal de ață.

DISTRIBUIȚI
loading...