Benjamin Fundoianu este pseudonimul literar a lui Benjamin Wexler (mai este ortografiat și Wechsler). Acesta s-a născut la data de 14 noiembrie 1898 la Iași și a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască. Tatăl său, Isaac, a fost un comerciant din Ținutul Herța în Regatul României. Încă de la vârsta de 14 ani publică în diverse reviste cu apariție în limba română și idiș, dar adevăratul debut este considerat după doi ani, în revista „Viața nouă”, editată de Ovid Densușianu, revistă simbolistă și modernistă.
Cunoaște o perioadă fastă în activitatea literară cu multă lecturi din literatura franceză, concretizată în nenumărate note pe care le adună în volumul „Imagini și cărți din Franța”. Tot în această perioadă urmează Facultatea de Drept din Iași, pe care o abandonează după trei ani, stabilindu-se la București. În anul 1923 părăsește România și se stabilește în Franța, dar păstrează legăturile cu scriitorii români și publică constant în revistele de avangardă „Integral”, „Unu” și „Contimporanul”. Ca urmare a acestor colaborări, publică, în anul 1930, singurul volum de versuri antum, „Priveliști”, un volum dedicat lui Ion Minulescu.
În Franța are o bogată activitate de traducător, prin care îi face cunoscuți pe Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea și Ion Minulescu. După ce s-a integrat în spațiul cultural francez își va lua un alt pseudonim pe care îl va folosi până la sfârșitul vieții: Benjamin Fondane. Viața la Paris nu i-a fost ușoară. Dezrădăcinarea și dificultatea de a scrie în franceză, deși o stăpânea foarte bine, îl va marca. O etapă importantă în evoluția sa spirituală a constituit-o lecturile din scrierile lui Friedrich Nietzsche, Søren Kierkegaard și întâlnirea cu filosoful rus Lev Șestov. În urma acestora se va remarca în activitățile de interpret și teoretician al poeziei moderne, prilej cu care îi vor fi adunate eseurile în volumul „La conscience malheureuse” (Conștiința nefericită), ce va apărea postum.
Poeziile scrise în perioada franceză au fost adunate în antologia „Le mal des fantômes”, titlu ales de autor și care a apărut în anul 1980. Viața sa avea să se sfârșească dramatic. Pe timpul ocupației germane avea să fie arestat de Gestapo împreună cu sora sa mai mare, Lina, în urma unui denunț și au fost închiși în lagărul de la Drancy. Câteva personalități au reușit să obțină eliberarea sa, dar nu și a sorei sale care nu avea cetățenia franceză. El refuză să părăsească lagărul fără sora sa. Au fost deportați în celebrul lagăr de la Auschwitz în mai 1944. Pe 2 octombrie 1944 avea să fie gazat, cu alți evrei, în lagărul de la Birkenau. Urmele surorii sale, din păcate, s-au pierdut.
Un poem de Benjamin Fundoianu este încrustat la Memorialul Holocaustului Yad Vashen în amintirea oamenilor uciși sau torturați de naziști: „Amintiți-vă că am fost nevinovat și că, întocmai ca și voi, muritorii acelor zile/ am avut și eu o față brăzdată de mânie,/ de milă și de bucurie,/ o față de om, pur și simplu!”. În Benjamin Fundoianu / Fondane cultura română are un reprezentant de seamă în cea franceză. Era perioada în care Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Panait Istrate, ca să citez numai câteva personalități românești, străluceau pe cerul cultural francez, înnobilându-l.
Rondel de toamnă
Îți plânge toamna în priviri
Și-ți moare leneș la fereastră,
În odăița ta albastră
Plivești bolnavii trandafiri.
Tu stai pe gânduri și te miri,
Frumoasă pasăre sihastră.
Îți plânge toamna în priviri
Și-ți moare leneș la fereastră.
În cripta sfintelor iubiri
Te poartă lin iubirea noastră.
Și te-ofilești, precum în glastră
Se sting bolnavii trandafiri –
Îți plânge toamna în priviri
Charme dangereux
Ah, cărțile cu pagini înflorite
De palide și stranii acuarele,
Cu panglici delicioase, șerpuite,
Pe foile-nnegrite și rebele.
Ah, cărțile ce-n inimă-ți pătrund
Cu nostalgia zărilor fugare,
Cu nostalgia zărilor ce-ascund
Tulburătoare țărmuri solitare.
Departe – șters – în zările din Sud
În Neapole ori poate în Firentze;
O verandă cu flori, – un Phoebus nud
Și pomii ce se-nclin cu reverențe.
Un cer de-azur bronzat, un aur fin,
Pudrând prin largi boschete portocalii
Și marea care râde în senin,
Pe coastele romanticei Italii.
Ah, viața nouă, plină de tumult,
Cu palpitări continue de seve.
Ah, viața care-mi pare c-o ascult,
Deși-nțeleg și știu că nu-i aeve;
Ah, viața însorită ce-o trăim
Pe cărțile nostalgice și sfinte.
Ce-nchid în ele – sombru țintirim –
Iluziile-n foi – ca în morminte.
Reverie
O, cât aș vrea, în calm, să mor pe dună,
Spre largul leneș al Mediteranii,
Când asfințitu-ntunecă platanii
Și noaptea crește albă pe lagună.
S-ascult vuind din volburi de genună
Cetăți în clocot, clopote, litanii;
Când Atlantide mucede și stranii
Își profilează stârvurile-n lună.
S-ascult, agonic, vuiet de gondole
Și brusc în ritmul lent de barcarole,
Sirenele să-și fluture năframa.
În vraja caldă-a notelor rebele,
Ca un copil naiv să nu-mi dau seama!
Și să m-arunc în mare după ele.
Dorm florile
Dorm florile ușor în plușul moale
Al nopții ce se mistuie și moare,
Iar licurii de rouă-n cupe clare
Au scânteieri fugare de opale.
Și risipit în straturi și în oale
Norodu-ntreg de flori mirositoare
Își profilează-n noaptea visătoare
Conturul zvelt al trupurilor goale.
Un crin suspină-n somn; apoi se-nclină
Extatic, în cascade de lumină
Ce se scoboară blândă dinspre astre.
Și dintr-atâtea cupe-nlăcrimate,
Aromele se-nalță val, furate
Dintr-un buchet suav de flori albastre.
Spleen
Și sufletul, în gheara beznei, țipă:
Zadarnic bați în mine ca-ntr-o poartă,
strigoi cu ochii roși ai vremei; spartă
tăcerea bate-n clopote o clipă.
O, dac-un vis ciudat, ca o aripă
ar rătăci ca-ntr-o vioară moartă
în mine cel afurisit de soartă,
bătut de lepră și lovit de gripă.
Atunci, amic cu ploaia și cu vântul,
pleșuv de bucurie și de viață,
voi integra, ca-n Început, Cuvântul.
Și-apoi, ca orice veselă paiață
vreau să-mi destram și sufletul, și cântul,
și oasele ghem animal de ață.
