Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Arcadie Suceveanu
Arcadie-Vasile Suceveanu, născut la 16 noiembrie 1952 în satul Suceveni, raionul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuți (azi în Ucraina) este poet, eseist, traducător și ziarist român din Republica Moldova. După studiile efectuate la școala de opt ani și la școala medie din Carapciu pe Siret, a urmat cursurile Facultății de Filologie, secția Limba și Literatura Română din cadrul Universității de Stat din Cernăuți (1969 – 1974). După absolvire, a lucrat ca profesor de limba și literatura română în satul Horbova, din raionul Herța, timp de cinci ani, după care a fost redactor și redactor-șef la Editura „Literatura artistică” din Chișinău – devenită mai târziu Editura „Hyperion” – între anii 1979 și 1990. După anul 1990, a devenit vicepreședinte executiv al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, secretar și președinte (din 2005) al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, iar din anul 2010 este președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
A debutat cu versuri în ziarul „Zorile Bucovinei” în anul 1968, cu un grupaj dedicat mamei, iar editorial a debutat în volumul colectiv „Dintre sute de catarge” (1974, Chișinău). Primul volum de autor este datat din anul 1979 și a apărut în limba română la Ujgorod (Ucraina) cu titlul „Mă cheamă cuvintele”. Au urmat câteva volume de poezie bine primite de către critica literară și cititori: „Țărmul de echilibru” (1982), „Mesaje la sfârșit de mileniu” (1987). A mai publicat cărți de eseistică, literatură pentru copii și a întocmit abecedare.
După 1990 a continuat să scrie și să publice cu o frecvență bine temperată la edituri din Republica Moldova și din România. Nu s-a oprit numai la propria creație, ci a și tradus în limba română din literatura ucraineană și rusă. Versurile sale au apărut în antologii în România, Suedia, Ucraina, Rusia, Turcia, Macedonia, Franța, Belarus și Italia.
Arcadie Suceveanu a fost răsplătit cu numeroase premii, medalii și ordine. Amintesc câteva dintre ele: Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1987, 1999, 2000 și 2002), Premiul „Bacovia” al revistei „Ateneu” din Bacău (1992), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995 și 1997), Premiul centenar „Lucian Blaga” (1995, Cluj-Napoca), Medalia „Mihai Eminescu” (2000), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor (2014).
Binecunoscutul și apreciatul literat Constantin Ciopraga a avut răgazul să zăbovească mai mult asupra creației sale și să remarce următoarele aspecte: „Dubla sau multipla identitate a unui poet, fenomen, curent, implică tot felul de modulații problematice. Există, să spunem, cel puțin doi Suceveni: un Suceveanu auroral, tandru, păstrând prospețimi juvenile, grațios și sensibilist – și un alt Suceveanu, al amiezii și maturității, gânditor, sceptic și interogativ, vădit contrariat de ambianța dizarmonică. Scrutând propria-i epocă, el e, totodată, un retrospectiv și un prospectiv (…) Efigia poetului, devotat discursului elaborat și utilizând toate strunele, e a unui creator de o remarcabilă cultură, un elitist cu frază elegantă și profunzime ideatică. Personalitate distinctă, găsim la Arcadie Suceveanu gravitatea lui Al. Philippide și fantezia problematizantului Ștefan Augustin Doinaș, spirit congenar”.
Pentru mine, scriitorul Arcadie Suceveanu reprezintă un autor mai mult decât emblematic pentru literatura de limba română ce se scrie și se trăiește dincolo de fruntariile actuale, cu atât mai mult cu cât acesta vine din două lacrimi de pe harta noastră de suflet.
Tu ești Salomeea
Ca pe niște sunete pășesc pe undele
dragostei: dang-ding, dang-ding,
cu respirația mea ora-și hrănește secundele,
bolnave de febră mâinile-mi ning.
Un idol de piatră-mi surâ de albastru
cu gura abstractă, cu ochii de vid,
și-mi văruiește limba cu-n astru,
și-mi proiectează viziunea pe zid.
Pe albele turnuri ale candorii
sângelui mei îi e frig!
de foame oh! mănânc mireasma florii,
de dragoste cu mările te strig.
Și cad învins de secunda bolnavă
ding-dang, ding-dand, ding-da…
capul meu strălucește pe tavă
și ghilotina e-n privirea ta!
Ioane – frate
lui Ion Vatamanu
Ei ți-au cercat mormintele cu dinții
În căutarea de dovezi și probe
Și, generoși, și-au zis c-au să-ți aprobe
O zi în care să-ți iubești părinții.
Ți-au dus memoria la expertiză
Să-ți spună ei temeiurile vitei,
S-o vindece de boala Mioriței,
De plânsul ei profetic, ca de-o criză.
Te-au răstignit pe hărți contemporane,
Hotare strâmbe-ți trec chiar prin ficați,
Strămoșii-ți zac în sânge, arestați,
În graiul tău cuvintele-s orfane…
Mi-e sete, frate, și aș bea Carpați,
Ți-au mai rămas ceva Carpați, Ioane?
Aici, în Fanar
Cum iarba scrie ode despre coasă
Sunt vinovat de lașitatea cui?
Simt mâini peltice gâdilând statui
Și-un clopot putrezind la noi sub casă.
Hazardul vesel stă cu noi la masă
Și-n pivniți vinul a făcut pistrui,
Doișpe păianjeni împletesc o plasă
Pentru cel stins sub steaua nimănui.
Mâna ta, Doamne, cea de sub morminte,
Ne face-un semn, dar parcă e-n zadar,
Căci ochiul e corupt și vorba minte
Și steaua noastră e de lut și var,
Și, vai, povestea cea c-un blid de linte
E veche, ca minciuna în Fanar.
Poemul de trecere
Să te transferi în starea unui tei
Și să privești prin prisma lui de floare,
Să ari lumina cu statui de zei
Peste câmpii de mituri necesare.
Să-mbraci viziunea ierbii și să vezi
Că-ți dă în spic de dragoste chitara,
Să arzi ca roua și să n-ai dovezi,
De glasul tău să crească-n câmp secara.
Clepsidra zilei s-o încarci cu crini
Înalt acord al muzicii din sfere.
Când vei cânta în pomii anonimi
Să se aprindă muguri de-nviere,
Să țipe fructul, ca un prunc, în flori
Și-n somnul pietrei iarba viitoare,
Să plângă magii-n patul lor de nori
Și steaua-n tronul ei de lăcrimare.