Arcadie-Vasile Suceveanu, născut la 16 noiembrie 1952 în satul Suceveni, raionul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuți (azi în Ucraina) este poet, eseist, traducător și ziarist român din Republica Moldova. După studiile efectuate la școala de opt ani și la școala medie din Carapciu pe Siret, a urmat cursurile Facultății de Filologie, secția Limba și Literatura Română din cadrul Universității de Stat din Cernăuți (1969 – 1974). După absolvire, a lucrat ca profesor de limba și literatura română în sa­tul Horbova, din raionul Herța, timp de cinci ani, după care a fost redactor și redactor-șef la Editura „Literatura artistică” din Chișinău – devenită mai târziu Editura „Hyperion” – între anii 1979 și 1990. După anul 1990, a devenit vicepreședinte executiv al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, secretar și președinte (din 2005) al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, iar din anul 2010 este președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

A debutat cu versuri în ziarul „Zorile Bucovinei” în anul 1968, cu un grupaj dedicat mamei, iar editorial a debutat în volumul colectiv „Dintre sute de catarge” (1974, Chișinău). Primul volum de autor este datat din anul 1979 și a apărut în limba română la Ujgorod (Ucraina) cu titlul „Mă cheamă cuvintele”. Au urmat câteva volume de poezie bine primite de către critica literară și cititori: „Țărmul de echilibru” (1982), „Mesaje la sfârșit de mileniu” (1987). A mai publicat cărți de eseistică, literatură pentru copii și a întocmit abecedare.

După 1990 a continuat să scrie și să publice cu o frecvență bine temperată la edituri din  Republica Moldova și din România. Nu s-a oprit numai la propria creație, ci a și tradus în limba română din literatura ucraineană și rusă. Versurile sale au apărut în antologii în România, Suedia, Ucraina, Rusia, Turcia, Macedonia, Franța, Belarus și Italia.

Arcadie Suceveanu a fost răsplătit cu numeroase premii, medalii și ordine. Amintesc câteva dintre ele: Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1987, 1999, 2000 și 2002), Premiul „Bacovia” al revistei „Ateneu” din Bacău (1992), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995 și 1997), Premiul centenar „Lucian Blaga” (1995, Cluj-Napoca), Medalia „Mihai Eminescu” (2000), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor (2014).

Binecunoscutul și apreciatul ­li­terat Constantin Ciopraga a avut răgazul să zăbovească mai mult asupra creației sale și să remarce următoarele aspecte: „Dubla sau multipla identitate a unui poet, fenomen, curent, implică tot felul de modulații problematice. Există, să spunem, cel puțin doi Suceveni: un Suceveanu auroral, tandru, păstrând prospețimi juvenile, grațios și sensibilist – și un alt Suceveanu, al amiezii și maturității, gânditor, sceptic și interogativ, vădit contrariat de ambianța dizarmonică. Scrutând propria-i epocă, el e, totodată, un retrospectiv și un prospectiv (…) Efigia poetului, devotat discursului elaborat și utilizând toate strunele, e a unui creator de o remarcabilă cultură, un elitist cu frază elegantă și profunzime ideatică. Personalitate distinctă, găsim la Arcadie Suceveanu gravitatea lui Al. Philippide și fantezia problematizantului Ștefan Augustin Doinaș, spirit congenar”.

Pentru mine, scriitorul Arcadie Suceveanu reprezintă un autor mai mult decât emblematic pentru lite­ratura de limba română ce se scrie și se trăiește dincolo de fruntariile actuale, cu atât mai mult cu cât acesta vine din două lacrimi de pe harta noastră de suflet.

Tu ești Salomeea

Ca pe niște sunete pășesc pe undele

dragostei: dang-ding, dang-ding,

cu respirația mea ora-și hrănește secundele,

bolnave de febră mâinile-mi ning.

Un idol de piatră-mi surâ de albastru

cu gura abstractă, cu ochii de vid,

și-mi văruiește limba cu-n astru,

și-mi proiectează viziunea pe zid.

Pe albele turnuri ale candorii

sângelui mei îi e frig!

de foame oh! mănânc mireasma florii,

de dragoste cu mările te strig.

Și cad învins de secunda bolnavă

ding-dang, ding-dand, ding-da…

capul meu strălucește pe tavă

și ghilotina e-n privirea ta!

Ioane – frate

lui Ion Vatamanu

Ei ți-au cercat mormintele cu dinții

În căutarea de dovezi și probe

Și, generoși, și-au zis c-au să-ți aprobe

O zi în care să-ți iubești părinții.

Ți-au dus memoria la expertiză

Să-ți spună ei temeiurile vitei,

S-o vindece de boala Mioriței,

De plânsul ei profetic, ca de-o criză.

Te-au răstignit pe hărți contemporane,

Hotare strâmbe-ți trec chiar prin ficați,

Strămoșii-ți zac în sânge, arestați,

În graiul tău cuvintele-s orfane…

Mi-e sete, frate, și aș bea Carpați,

Ți-au mai rămas ceva Carpați, Ioane?

Aici, în Fanar

Cum iarba scrie ode despre coasă

Sunt vinovat de lașitatea cui?

Simt mâini peltice gâdilând statui

Și-un clopot putrezind la noi sub casă.

Hazardul vesel stă cu noi la masă

Și-n pivniți vinul a făcut pistrui,

Doișpe păianjeni împletesc o plasă

Pentru cel stins sub steaua nimănui.

Mâna ta, Doamne, cea de sub morminte,

Ne face-un semn, dar parcă e-n zadar,

Căci ochiul e corupt și vorba minte

Și steaua noastră e de lut și var,

Și, vai, povestea cea c-un blid de linte

E veche, ca minciuna în Fanar.

Poemul de trecere

Să te transferi în starea unui tei

Și să privești prin prisma lui de floare,

Să ari lumina cu statui de zei

Peste câmpii de mituri necesare.

Să-mbraci viziunea ierbii și să vezi

Că-ți dă în spic de dragoste chitara,

Să arzi ca roua și să n-ai dovezi,

De glasul tău să crească-n câmp secara.

Clepsidra zilei s-o încarci cu crini

Înalt acord al muzicii din sfere.

Când vei cânta în pomii anonimi

Să se aprindă muguri de-nviere,

Să țipe fructul, ca un prunc, în flori

Și-n somnul pietrei iarba viitoare,

Să plângă magii-n patul lor de nori

Și steaua-n tronul ei de lăcrimare.

DISTRIBUIȚI
loading...