Alexandru Vlahuţă a fost un poet şi prozator român născut la data de 5 septembrie 1858 în Pleşeşti Tutova (azi Alexandru Vlahuţă, jud. Vaslui). Este ultimul născut, din din cei opt copii ai familiei Neculai şi Ecaterina Vlahuţă (n. Petrescu). La bătrâneţe mama se călugăreşte la Mănăstirea Agapia împreună cu singura ei fiică, Eliza. Apoi şi Neculai Vlahuţă se călugăreşte la Mănăstirea Neamţ cu unul dintre fii, Mihail. Mai târziu aceştia sunt mutaţi la Mănăstirea Agapia.

Tânărul Alexandru, după şcoala primară, urmează liceul la Bârlad, iar bacalaureatul îl ia la Bucureşti unde se înscrie la Facultatea de drept pe care nu o termină. În anul 1879 se stabileşte la Târgovişte unde funcţionează pe rând ca profesor de latină şi română. După un conflict cu notabilităţile oraşului părăseşte Târgoviştea şi practică ilegal avocatura la Galaţi.

În anul 1884 se stabileşte în Bucureşti şi intră în ziaristică unde îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, ce se va constitui într-un fapt decisiv pentru evoluţia sa scriitoricească. Debutează în anul 1880 în „Convorbiri literare”. Profesează din nou ca profesor, apoi pentru scurt timp revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. Din anul 1901 până la sfârşitul vieţii este „re­ferendar” la Casa Şcoalelor.

După ce colaborează asiduu la mai multe reviste literare, debutează editorial cu vol. „Nuvele” (1886) şi „Poezii” (1887), alternând activitatea de prozator cu cea de poet. De un mare impact, ce au creat reacţii diverse, au fost conferinţele sale de la Ateneul Român, ca: „Mişcarea literară” (1886), „Curentul Eminescu” (1892), „Onestitatea în artă” (1893) ş.a. Popularitatea sa cunoaşte o creştere semnificativă după apariţia romanului „Dan” (1984), unul dintre cele mai mari succese de public în epocă. Nu va înceta să scrie acest lucru concretizându-se, în total, în 12 volume de proză şi opt volume de versuri ce au fost foarte apreciate de cititori şi criticii vremii.

Cu toate acestea Academia Română i-a respins în mod repetat volumele care i-au fost propuse la premiile Academiei. Aşa se explică refuzul scriitorului, în anul 1896, de a deveni membru corespondent al acestui înalt for. Şi totuşi, în anul 1900 Academia îi premiază volumul de versuri „Clipe de linişte” iar în anul 1902 este premiat pentru vol. „România pitorească”. Un al treilea premiu, Marele Premiu al Academiei, îl primeşte în anul 1919 pentru volumul „Poezii (1880 – 1915)”.

La un moment dat, activitatea lui Alexandru Vlahuţă intrase într-un con de umbră. Reintră în centrul atenţiei cu poemul antidinastic „1907” (Minciuna stă cu regele la masă…). Scriitorul are o importantă legătură cu judeţul Buzău. În anul 1905 se căsătoreşte, pentru a treia oară, cu Ruxandra Gâlcă, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, judeţul Râmnicu Sărat (azi jud. Vrancea), de la care primeşte ca zestre şi o casă. Această locuinţă, astăzi casă memorială, a avut ca oaspeţi oameni de seamă, prieteni ai scriitorului: Ion Luca Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Şt. O. Iosif, Mateiu I. Caragiale, Nicolae Grigorescu, Nicolae Iorga, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Octavian Goga, Gala Galaction ş.a. După izbucnirea Primului Război Mondial, scriitorul şi fami­lia sa se mută la Iaşi, apoi la Bârlad. Aici este vizitat de mulţi scriitori tineri pe care îi îndrumă. Unul dintre ei era Vasile Voiculescu.

Anul 1918 îl prinde, nu pentru mult timp, pe front, unde este şi rănit. Fiind bolnav, se stinge din viaţă la 19 noiembrie 1919, la Bucureşti.

Activitatea sa culturală nu a rămas fără ecou în rândul urmaşilor. Astfel, în anul 1948, Academia Română îndreaptă o eroare, primindu-l ca membru post-mortem. O serie de străzi din oraşe diferite îi poartă azi numele, liceul din Bârlad şi Colegiul Naţional din Râmnicu Sărat au acelaşi nume. De asemenea, în afară de casa memorială de la Dragosloveni, mai există una la Agapia, iar locuinţa sa din Bucureşti este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuţă”.

Din versurile sale, în afara celor de dragoste, găsim similitudini în poezia socială, cu situaţii trase la indigo care se întâmplă astăzi. Pamfletul în versuri „1907” sau „Ţară de pripas” nu prea mai au nevoie de comentarii. Plus că în poemul „Unde ni sunt visătorii?” face o radiografie, nu prea optimistă, în privinţa personalităţilor ce ar putea să apară pentru redresarea situaţiei din ţară. Astăzi parc-ar fi la fel. Însă nu trebuie să moară speranţa, singura care a mai rămas.

A mele visuri…

A mele visuri risipite,

Ce-mi umplu inima de jale,

Le văd în frunzele pălite

Şi-n pustiirea de pe vale.

De-a pururi sta-vor troienite,

Sub vremea ce s-aşterne-n pale,

A mele visuri risipite,

Ce-mi umplu inima de jale!

Copac, când zile fericite

Îţi vor întoarce iar din cale

Podoaba ramurilor tale,

În noapte-or sta mai adâncite

A mele visuri risipite!

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,

Copilul visător de altădată!

Mă simt plutind – privirea mea-nsetată

Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum, ispititori, în van mai cată

Viclenii ochi… îi ştiu atât de bine!

O, nu mai tremur când mă uit la tine,

Şi azi te iert că rana-i vindecată.

Iar visul tău – ca pânza Penelopii –

Se ţese ziua, noaptea se destramă…

Noian de întuneric ne desparte!

Zadarnic zâmbitoare te apropii,

Şi glasul tău tremurător mă cheamă –

Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe…

Ţară de pripas

Un vechi tolbaş de vorbe late,

Om norocos din cale-afară,

S-a pomenit pe neaşteptate

Stăpân peste întreaga ţară.

Din ea-şi făcu o prăvălie

Şi ca un negustor de treabă,

Pentru ca-n lume să se ştie,

Prinse-a striga de la tarabă:

„- Poftiţi aici! Oricine are

Obrazul fără de ruşine

Şi-o conştiinţă de vânzare,

Poftiţi să faceţi târg cu mine!

Prostie, lene, linguşire,

Eu cumpăr tot. Veniţi aici!

Şi cei mai nărăviţi din fire

Mi-or fi tovarăşi şi amici.

Eu dau tot felul de noroace,

Căci sunt atoateţiitorul,

Măriri, averi… Să vie-n­coace

Toţi trântorii ce le duc dorul!…”

Aşa, sunt zece ani de când

Pe norocosul negustor

Îl auzim mereu strigând,

Şi muşterii vin de zor.

În zece ani ce de-a lingăi

Nu se văzură-n slujbe mari,

Câţi oameni fără căpătâi

N-ajunseră milionari!

Veniţi şi voi, străini ca­lici,

Şi strângeţi tot ce-a mai rămas!

Ce să mai faci? Ce să mai zici?

Sărmană ţară de pripas!

Omul

Mânat de soartă pe-a vieţii valuri,

Se duce omul fără-ncetare.

Şi-mpins de vânturi, lovit de maluri,

Aci se-afundă, aci apare.

Pătruns de chinuri, sărmanul plânge,

Şi mai nainte de-al său mormânt,

El moare-n lampa care se stinge,

El moare-n creanga ruptă de vânt,

El moare-n steaua care apune;

Şi tot ce cade şi tot ce tace

Moartea-i arată, de moarte-i spune,

Pân se cufundă barca-i în pace.

DISTRIBUIȚI
loading...