Despre această poetă, încă deosebit de tânără și foarte talentată, un adevărat lider al generației sale, multe nu am reușit să aflu. Pe la mijlocul deceniului întâi al acestui mileniu, Aida Hancer câștiga premiu după premiu la concursurile de poezie indiferent în ce colț al țării se desfășurau ele. După câte îmi amintesc chiar și prin zona Carpaților de Curbură. La momentul acela era elevă a Colegiului Național „Petru Rareș” din Suceava și toți literații care o cunoscuseră îi prevesteau un viitor triumfător în literatură.
Ea s-a născut la data de 15 martie 1989 la Suceava și după absolvirea colegiului a urmat Facultatea de Filologie a Universității București, unde și-a luat licența în limba și literatura română pe care o profesează la o școală din București. În afara concursurilor câștigate, Aida Hancer a publicat în marea majoritate a revistelor literare la care unii nici măcar nu pot visa. Amintesc numai pe cele mai importante: „România literară”, „Convorbiri literare”, „Ateneu”, „Luceafărul”, „Dacia literară”, „Argeș”, „Bucovina literară”, „Sud”, „Cafeneaua literară”, „Oglinda literară”, „Poezia (Iași)” și „Poesis”.
În urma succesului fulminant a devenit un nume cunoscut și apreciat chiar și de cârcotașii de profesie. Astfel, în anul 2008 la „Premiile Vinea”, ediția a XVII-a, obține marele premiu pentru debut în poezie, premiu ce a constat în publicarea volumului „eva nimănui” la aceeași editură din București, în același an. De remarcat că din juriu au făcut parte scriitorii Mihail Gălățanu, Ion Lazu și Nicolae Tzone. Un cuvânt înainte la acest volum este realizat de Nicolae Tzone. Tot în anul 2008 îi apare volumul de versuri „Amadiada” la Editura „Princeps Edit” din Iași, volum care beneficiază de prefața lui Daniel Corbu. Din acest moment aflăm cu greu elemente din activitatea literară și profesională a poetei.
Între timp s-a căsătorit, purtând și numele Ologu, și a devenit mamă. Câteva prezențe descoperim la ediția din anul 2012 la „Studentfest-ul” din Timișoara, în revista craioveană „Ramuri”, 2015, cu eseul „Angela Marinescu și feminismul radical” și prin revista „Vatra”. Poate mai sunt și altele, dar eu nu le-am descoperit. Cam puțin după debutul absolut remarcabil și ar fi păcat să nu continue pentru că este o poetă extrem de talentată. Are poezia în sânge, adică în ADN.
Eu sper să nu se oprească aici și să ne ofere în continuare momente de înălțare spirituală pentru că este certificată de nume importante. Iată părerea lui Daniel Corbu: „Poetă adevărată, Aida Hancer mi se pare pecetluită cu blestem la a scrie poezie. Îi urmăresc de câțiva ani devenirea: seriozitate, exigență, acribie chiar. Ceea ce impresionează la lectura oricărui poem din cartea de debut a acestei poete de optsprezece ani, este imagineria proaspătă și sinceritatea rostirii, atuuri incontestabile, venite dintr-o înnăscută intuiție poetică”.
Iar Nicolae Tzone scria: „Aida Hancer ne obligă, prin calitatea și prin forța poeziei din această carte, să scriem câteva rânduri de întâmpinare. Recunoaștem, cu plăcere, că suntem de-a dreptul impresionați de talentul său aproape neverosimil”. Subscriem întrutotul.
primul poem interzis
poezia mea e numai o acțiune de protest
un fals în acte publice
și o sângerare de rege
pe-un fel de icoană
ea izbucnește pe neașteptate
o explozie de făină și flori
care se așază treptat peste fapte
trecute viitoare
o gravă lipsă de respect
la adresa individualității
poemul meu
fascinează mulțimea
gura lui ia vorbele
din gura oamenilor
și le strigă noaptea
cu gură de lup
poezia mea e un pașaport fals
pentru țara
pe care mi-o doresc
o acțiune de protest
contraindicată ateilor!
psalm
mi-e dor de lucrurile vechi
fiindcă ele nu ucid
în cel mai bun caz
ridică morala condamnaților
icoana cea mare pe care stăm
e o imensă vechitură
cu sticla crăpată în jurul ochilor
cu privirea înfășurată ca o trestie
de gâtul copilului ei
moare
se face
icoană
și-și pierde
verticalitatea
fă-l mai bine
distanța dintre icoană și timp
să se mai poată măcar
ridica
toma fericit
poemul acesta s-ar pierde în mine
și așa ar trebui să fie
ca să nu plutească prea mult
printre morți
m-aș așeza în fața unei oglinzi
cu cerul gurii descheiat
și mâinile pe rădăcina poemului
l-aș smulge din carne
sau aș lăsa rădăcini
l-aș lovi cu palma peste față
să-l învăț să se roage
i-aș pune coaste și aș face dragoste cu el
fiindcă pentru mine e mult
aș schimba în bani
sângele din el
și i-aș ura numai de bine
dar adevărul stă în fiecare noapte
între mine și poemul meu
și e plin de cuțite
astfel încât
dacă mi-aș atinge poemul
s-ar vedea prin găuri de sânge
Dumnezeu
solomonica
mă oprisem undeva în mine
la semafor
m-am uitat cu precizie în ochii mei
ca-n ochii unui turn care va să atace
înainte
în dreapta și neapărat
împotriva mersului vieții
în stânga
cine s-ar fi oprit
cine altcineva să se uite cu mirare
la un desen dumnezeiesc
care-și așteaptă mereu o mână
o gleznă nepăsătoare
să-i vină din urmă
și stând în mine
nu se poate să nu fi învățat nimic
mai ales
că fusesem obligată să trec
în partea adevărată
cea în care
un daniel plin de sânge
își încheia bătălia cu leul
dar unde unde putea să stea el
de mărimea a ceva ce nu încape
în ochii mei tăiați de frunte
și prin care se vede
coapsa lui Dumnezeu
acolo
în deplinătatea facultăților mintale
și spirituale
mi-am așteptat
liniștea
ca pe ceva transformat
în organ și-n același timp
în pulsație
moare nu moare phoenix
cu sânge și cu soare nu se trăiește
noi știm cum
te ridici
aprinzi un foc înainte
și-apuci cu mâna
o flacără
sau te ții cu tot sufletul de un foc
și atunci când te arde
tu îi strigi în gura lui galbenă
te iubesc
te iubesc focule pentru că nu faci nimic
întru salvarea mea
ai în tine
puterea să te ridici
și să arzi din căile Domnului
tu nu ispitești
doar condamnații știu
că rugăciunii
îi dai un fel de strigăt de groază
ții apăsat mâna pe o flacără
fiindcă simți că trece
în sângele tău
și că totul în tine se aprinde
în foc
un sfânt trăiește o mie de ani
numai cu rugăciuni intime
către flacăra
de care se ține
