A fost una dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române. S-a născut la data de 9 mai 1895 în satul Lancrăm din judeţul Alba, – sat ce are în nume „sunetele lacrimei”-, fiind al nouălea copil al familiei Isidor şi al Anei, născută Moga.

După studiile gimnaziale şi liceale (la Braşov) urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea (între 1914 – 1916), licenţa obţinând-o în 1917. Între anii 1916 şi 1920 Lucian Blaga studiază la Universitatea din Viena Filosofia şi Biologia, studii finalizate cu titlul de doctor în Filosofie. A debutat în ziarul arădean „Tribuna” cu poezia „Pe ţărm” (1910). Editorial debutează în anul 1919 la Sibiu cu placheta „Poemele luminii”. Scrie şi publică un volum de aforisme (1919) şi drama „Zamolxe” (1920), ce obţine premiul Academiei Române pentru debut (1921). Este redactor la mai multe publicaţii şi colaborator la revista „Gândirea”.

În anul 1926 intră în diplomaţie, fiind ataşat cultural la legaţiile din Varşovia, Praga, Lisabona, Berna şi Viena. A fost ataşat şi consilier de presă la Varşovia, Praga şi Berna (1926-1936), Viena (1936-1937), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937-1938) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (1938-1939). Legat de această ultimă activitate doresc să vă spun că am văzut casa în care a locuit Blaga la Estoril (pe dinafară) şi statuia Poetului în inima minunatului oraş de la ţărmul Atlanticului. După încetarea activităţii diplomatice, în anul 1939, Lucian Blaga devine profesor de Filosofia culturii la Universitatea din Cluj, unde funcţionează până în anul 1948 când a fost îndepărtat pe motive politice. După acest an lucrează ca bibliograf la Filiala din Cluj a Academiei Române. Devine cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie (1949-1951), apoi bibliotecar-şef (1951-1954) şi director adjunct la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj (1954-1959). Ca urmare a meritelor sale deosebite, în anul 1937 a fost ales membru titular al Academiei Române. În toată această perioadă nu a neglijat scrisul şi studiul. A scris poezii, teatru, lucrări filosofice şi a tradus mult. De asemenea opera sa a fost tradusă în mai multe limbi. A încetat din viaţă la data de 6 mai 1961 şi a fost înmormântat în Lancrăm, „acolo unde s-a născut veşnicia”. Dacă îi recitim opera (poetică, dramaturgică şi filosofică) vom constata că Lucian Blaga este unul dintre piscurile culturii naţionale şi universale şi ar fi fost îndreptăţit să primească premiul Nobel. Aceste câteva bijuterii sper să vă determine să nu-l condamnaţi la uitare şi să-i căutaţi cărţile.

Daţi-mi un trup, voi munţilor

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,

şi totuşi

flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,

căci lutul tău slab

mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet

ce-l port.

Daţi-mi un trup,

voi munţilor,

marilor,

daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia

în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu,

fii pieptul acestei năprasnice inimi,

prefă-te-n lăcaşul furtunilor care mă strivesc,

fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi

şi-aş apare năvalnic şi liber

cum sunt,

pământule sfânt.

Când aş iubi

mi-aş întinde spre cer toate mările

ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,

spre cer,

să-l cuprind,

mijlocul să-i frâng,

să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,

aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă

bieţi sori

călători

şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

Sufletul satului

Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

cu un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Biografie

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,

din umbră mă ispitesc singur să cred

că lumea e o cântare.

Străin zâmbind, vrăjit suind,

în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.

Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind,

câteodată iubesc lucruri cari nu îmi răspund.

De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt

ochii plini,

de umblat umblu ca fiecare:

când vinovat pe coperişele iadului,

când fără păcat pe muntele cu crini.

Închis în cercul aceleiaşi vetre

fac schimb de taine cu strămoşii,

norodul spălat de ape subt pietre.

Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult

în mine cum se tot revarsă

poveştile sângelui uitat de mult.

Binecuvânt pâinea şi luna.

Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură

am cântat şi mai cânt marea trecere,

somnul lumii, îngerii de ceară.

De pe-un umăr pe altul

Tăcând îmi trec steaua ca o povară

Către cititori

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.

Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă

şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să încep?

Credeţi-mă, credeţi-mă,

despre orişice poţi vorbi cât vrei:

despre soartă şi despre şarpele binelui,

despre arhanghelii care ară cu plugul

grădinile omului,

despre cerul spre care creştem,

despre ură şi cădere, tris­teţe şi răstigniri

şi înainte de toate despre marea trecere.

Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit

aşa de mult să plângă şi nu au putut.

Amare foarte sunt toate cuvintele,

de-aceea – lăsaţi-mă

să umblu mut printre voi,

să vă ies în cale cu ochii închişi.

Scrisoare

Nu ţi-aş scrie  poate nici acum acest rând,

dar cocoşii au cântat de trei ori în noapte –

şi-a trebuit să strig:

Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?

Sunt mai bătrân decât tine, mamă,

ci tot aşa cum mă ştii:

adus puţin de umeri

şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.

numai ca să umblu printre lucruri

şi să le fac dreptate spunându-le

care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?

Mâna mi se opreşte: e prea puţin.

Glasul se stinge: e prea puţin.

De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,

de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele tale

greu ca o pasăre moartă.

Gândurile unui mort

De mână-aş prinde timpul ca să pipăi

pulsul rar de clipe.

Ce-o fi acum pe pământ?

Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri

şi din stupii mei

mai zboară roiuri de albine spre păduri?

Tu inimă eşti liniştită-acum!

Mult a trecut

de când îmi răsfrângeai în pieptul scund

un soare nou în fiecare dimineaţă

şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?

O zi?

sau poate veacuri?

Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.

Flori cu sâni de lapte îmi apasă trupul.

Să pot

eu mi-aş întinde mâna şi le-aş strânge-ntr-un mănunchi

să le cobor la mine,

dar

poate pământul nu mai are flori.

Gândul meu şi veşnicia seamănă

ca nişte gemeni.

Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?

Ades un zgomot surd mă face să tresar.

Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,

sau e moartă şi ea

de sute de mii de ani?

Să fie paşii mici şi guralivi ai ei

sau poate pe pământ e toamnă

şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,

pe mormânt

desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?

Cântec pentru anul 2000

Vulturul ce roteşte sus

va fi atunci de mult apus.

Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci

numai stejarii vor mai fi şi atunci.

Mai amintiţi-mă-vă un trecător

vreunui străin, sub ceasul lor?

Nu cred să mă vestească cineva

căci basmul ar începe-aşa:

Pe-aici umblă şi el şi se-ntorcea mereu

contemporan cu fluturii, cu Dumnezeu.

DISTRIBUIȚI