Ioan Flora este un caz aparte a ceea ce se cheamă migraţia scriitorilor români de la est la vest. Ioan Flora a migrat de la vest către est. A fost un om de cultură, filolog, poet şi traducător român originar din Serbia. Ioan Flora s-a născut la data de 20 decembrie 1950 în Satul Nou, judeţul Pancevo, în Banatul sârbesc, numele la naştere fiind Ionică.
Liceul l-a absolvit la Vârşeţ, Serbia, după care a urmat Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1973. Student fiind, a frecventat cenaclul „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu. Tot în această perioadă editează, împreună cu poeţii textualişti de mai târziu (Gheorghe Crăciun, M. Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, I. Lăcustă şi C. Stan), revista manuscrisă „Noii” (1971-1973).
Debutul său în literatură este consemnat în pagina de cultură a ziarului „Libertatea”, singurul ziar de limba română din Serbia care apărea în provincia Novi Sad. Poemul se intitula „Des”. Editorial a debutat la 20 de ani cu volumul de versuri „Valsuri”, ce a apărut la editura aceleiaşi publicaţii, în anul 1970. De la momentul debutului a mai publicat mai multe volume. Dintre acestea amintesc: „Iedera” (1975), „Fişe poetice” (1977), „Terapia muncii” (1981), „Starea de fapt” (1984 şi 1986), „O bufniţă tânără pe patul morţii” (1988, 1998), „Memoria asasină” (antologie, 1989), „Tălpile violete” (1990 şi 1998), „Poeme” (antologie, 1993), „Discurs asupra struţocămilei” (1995 şi 1998), „Cincizeci de romane şi alte utopii” (antologie, 1996), „Iepurele suedez” (1997 şi 1998), „Medeea şi maşinile ei de război” (2000), „Dejun sub iarbă” (2003) şi „Trădarea metaforei” (2004). A fost, ca poet, tradus în câteva limbi importante, precum sârbă, germană, macedoneană, maghiară, slovacă, engleză şi franceză.
A fost şi un prolific traducător. Cele mai multe traduceri au fost făcute din sârbă în română. Despre Ioan Flora spuneam că este un exemplu al migraţiei de la vest la est. În anul 1993 s-a stabilit în România, la Bucureşti. Cele mai importante premii pe care le-a obţinut prin creaţia literară au fost: Premiul Festivalului de Poezie de la Struga (Macedonia, 1978), Premiul „Nolit Award” (Serbia, 1989), Premiul Uniunii Scriitorilor (1997) şi Premiul ASPRO (1998). Ioan Flora a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator ASPRO şi al Asociaţiei Scriitorilor din Voievodina (Serbia).
Am vorbit la trecut despre scriitorul Ioan Flora deoarece acesta a încetat din viaţă la numai 54 de ani (3 februarie 2005) şi este înmormântat la Cimitirul Bellu. Prin el, scriitorii din Serbia au devenit cunoscuţi în ţara noastră. A tradus, printre altele, opera completă a scriitorului Vasko Popa, din sârbă în română. Despre activitatea sa literară au scris şi următorii: Geo Bogza, Dorin Tudoran, Lucian Vasiliu, I. Alexandru, A. D. Munteanu, C. Ungureanu, D. Cristea, Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan, Laurenţiu Ulici, Eugen Simion, I. B. Lefter ş.a.
Din lectura poemelor sale vom vedea că Ioan Flora este un adept al poemului în proză şi a versetului prin care demonstrează că o modalitate a liricii, denumită de unii, de tip vizionar este mereu actuală.
Alături
De aici se poate vedea foarte bine:
discret de tot ard aripile ei. o flacără
şerpuieşte printre degete,
mai greu decât frumuseţea.
Alături,
o potârniche-i neclintire înaltă –
o apropie alergarea sângelui meu
de tot ceea ce se poate vedea.
Bucurie este ochiul şi văzul ochiului ei.
Gura îndoielnicelor mele cuvinte
Calm mă aşez şi încerc să reconstitui
o situaţie anume.
Altuia să-i atribui cuvântul şi tristeţea,
utilitatea ei.
Altuia,
greul timbru al acestei sume.
Calm te măsor cu viaţa mea curată, cu spusele mele
şi un văl de vină
îşi dezlipeşte picioarele de ceaţa
abia desluşită.
O povară este bucuria altuia
în gura îndoielnicelor mele cuvinte.
Laudă dintotdeauna
Îmbătrânim alături şi încă nu se făcu toamnă.
şi încă ni se pare că deasupra sângelui
bate o rană.
Nimic nu s-a întâmplat de mult.
Încă ne mai risipim ca o uşoară respiraţie.
În cărţi totul se petrece altfel.
Învăţarăm virtuţile cavalereşti şi descoperirăm
în curte un stol de vrăbii
şi păru că ninge libertatea lor.
Ne mirarăm mult,
până ce mirarea fu îndepărtată linişte.
E o veghe prezenţa trupului ei
Şi încă ne mai urmează, laudă a sângelui
dintotdeauna.
Prospeţimea păsării
Mi-am spus:
o mare sărbătoare trebuie să fie
despuierea porumbului
de lungile mantale de rugină.
O muşcătură a cărnii
nu poate să-mi dezlege
spaţiile ce domină cuvintele.
Mă voi umple de prospeţime alături de tine,
intimă împreunare a ochiului cu trupul.
Trei mese pe zi
Literatura privită din afară.
Încordarea corpului, studiată.
Pământul pe care zilnic îl calci.
Cineva trece prin faţa ta fără să te
privească.
Nici o insinuare la adresa naturii.
Unghiile.
Carnea tare a vânatului.
Ar trebui o descriere amănunţită a simţurilor,
a celor trei mese zilnice.
Nu sinucideri.
Nu probleme economice.
