Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Valeriu Matei
Valeriu Matei este una dintre marile personalități ale Republicii Moldova de azi, fiind un important poet, istoric, prozator, dramaturg, eseist, academician și om politic din Basarabia. S-a născut la 31 martie 1959 în Cazangic, raionul Leova, nu departe de malul Prutului. Își face studiile primare și medii în satul natal pe care le definitivează în orașul Leova. Între anii 1976 și 1979 este student la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie. În acest timp frecventează cenaclurile literare „Mihai Eminescu” (de la Universitate) și „Luceafărul” (de la ziarul „Tineretul Moldovei”). După aceea urmează, în perioada 1979 – 1983, Facultatea de Istorie, specialitatea etnologie, a Universității de Stat „I. M. Lomonosov” din Moscova. În această perioadă debutează literar cu poezii în ziarul „Tineretul Moldovei” din Chișinău (1980). Din anul 1981 cunoaște multe personalități literare din România (Laurențiu Fulga, Anghel Dumbrăveanu, Mircea Ciobanu) și publică în numeroase reviste literare de aici: Orizont, Luceafărul, Cronica, Convorbiri literare, Tribuna, Steaua, Transilvania, Familia etc. În anul 1983 este exclus de la doctorat ca antisovietic și naționalist. Din aceste motive este angajat pe posturi minore în organigrama unor muzee. Se află în primele rânduri ale mișcării de dezrobire națională încă de la începutul anului 1987. A fost ales deputat în Parlamentul Moldovei începând cu anul 1990 până în anul 2001. Debutul editorial are loc în anul 1988 cu volumul de versuri „Stâlpul de foc”. Cu un an înainte, piesa de teatru „Prologul” este premiată și se joacă pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor și membru al Uniunii Teatrale din Moldova. Tot în acest an vizitează pentru prima dată România, fiind însoțit de poetul Ioan Alexandru când se află la mai multe mănăstiri din nordul Munteniei, Moldovei, Maramureșului și Transilvaniei. Nu vom mai aminti activitatea omului politic Valeriu Matei, ci doar pe aceea de scriitor. De la debutul editorial a mai publicat numeroase volume de versuri, proză, teatru și critică literară. Printre volumele apărute remarcăm și „Cafeaua din paharul iubirii”, ce a văzut lumina tiparului la Ed. Rafet din Rm. Sărat în anul 2011, volum la care mi-am adus o modestă contribuție la apariția sa. Scrierile sale au fost premiate de cele mai prestigioase instituții, cum ar fi: Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1996); Marele Premiu „Nichita Stănescu” (1995); Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2008, 2010); Ordinul Național „Steaua României” în grad de Comandor (2004); Ordinul Republicii ( 2010); Premiul Național „George Bacovia” (2015). Este, de asemenea, membru al Academiei de Științe a Moldovei și membru de onoare al Academiei Române (din 2011). Cei care au scris despre volumele sale se regăsesc pe o listă impresionantă. Amintesc câțiva: Eugen Simion, Constantin Ciopraga, Alex Ștefănescu, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Viorel Dinescu, Sorin Alexandrescu, Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Daniel Corbu, Vasile Spiridon, Grigore Vieru, Emilian Marcu ș.a. Din anul 2013 Valeriu Matei este directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chișinău. Alex Ștefănescu a descris cel mai bine versurile sale în succinte cuvinte: „Autorul nu scrie cu stiloul, ci cu o creangă de salcie plângătoare. Totul este înfiorat de emoție, tremurător. și aceasta fără să se ajungă vreodată la melodramă. Poet cultivat și modern, Valeriu Matei își estetizează cu bun gust emoțiile, le radicalizează expresiv, le transformă într-o viziune”. Iar Ion Manea adnota: „Nu întâmplător poezia lui Valeriu Matei a fost tradusă și publicată în engleză, franceză, germană, rusă, turcă, bulgară, greacă, suedeză, letonă, maghiară, macedoneană. El a intrat în universalitate direct din Chișinău”. Iar autorul acestor rânduri mai adaugă faptul că Valeriu Matei se înscrie pe linia a autorilor basarabeni. O poezie cu totul specială, de multe ori cu accente ale dezrădăcinării și înstrăinării, de care patria mamă trebuie să se simtă măcar vinovată. Valeriu Matei este o voce care se aude cu putere și nu declamă în pustiu.
Ursul siberian
ursul siberian ne suflă mereu în ceafă;
în arșițele sudului, când ne sufocăm
de atâtea îmbrățișări calde,
brusc ni se face frig –
e suflarea de gheață
a ursului siberian
strecurată abil după guler;
alergăm prin fâșiile codrilor hașurați
de secure,
să aruncăm o frântură de cântec,
dar de sub trunchiurile prăvălite
se aude ritmic
respirarea ursului din Siberia;
noaptea când visele încep să se-nchege
în imagini tot mai clare,
simțim brusc pe față
suflarea ursului și totul
se destramă ca o pânză de fum;
chiar și acum
când scriu aceste rânduri
despre fatalul urs,
respirația lui
lovește cuvintele
și topește vocalele
într-un strigăt al morții
Lacrimile pietrelor
Zamoxis ne cuvântă
cu fiece prunc ce se naște –
spunea preotul
și de tristețea nașterii
plânsul dacilor sporea,
din lacrimile lor răsăreau apoi
pomi și pietre, și frunze și iarbă
cărora le vorbim atunci
când suntem în căutarea
soarelui ce asfințește,
spațiului ascuns
unde putem fi
stăpâni ai propriilor noastre virtuți
sau al unui alibi
când capcana ne propune amabilă
îmbrățișarea ei;
păsările beau
lacrimile pietrelor întoarse
de mâinile noastre disperate
și cântă până la nebunie la
gura peșterii,
și zboară prin golul ei
până ies cu creierii munților în cioc –
în circumvoluțiunile lor
zac uitate cuvintele preotului
rostite atunci când un prunc se năștea,
când plânsul sporea
cu lacrima ce ne colindă…
Monologul lui Ulise
e mai simplu să mori în brațele mării
apele reci să-ți cuprindă încet
trupul în chingile somnului negru
născut în frigul din pești,
în verdele-brun din alge,
e mai ușor să te lași înghițit
de cețurile plumburii
căutându-și refugiu
în adâncul stâncos al mării,
decât să revii însingurat și uitat,
frustrat de conștiința păcatelor imaginare
într-o Itacă asediată mereu de obsesii,
pradă lașității oarbe,
mângâiată patern de ochii străini;
ar fi mai bine
dar povestea are un alt final
scris pe vârful săgeții
Sub înaltul amurg
înaltul amurg
își decantează culorile
și atinge cu aripa nimicului
visele și disperarea,
în tăcerea unui nou Babilon
se reclădesc templele abjecte,
din pustiul pelticilor
bate vânt rece,
cuvântul
cu toate literele strangulate
sângerează sonor
sub înaltul amurg
15 ianuarie 1989
lui Valeriu Cupcea, in memoriam
La Ipotești clopotele vesteau
dăinuirea Logosului românesc
prin pruncul nepereche
al Poeziei.
Ding-dang! Sunete cu ecou de doină
înălțau spre ceruri,
întru speranță și împlinire,
țara bucuriilor stinse
și a rănilor nevindecate.
În biserica din satul meu,
cea reînviată din moarte,
icoanele plângeau frigul iernii
și amintirea unui prunc
ce-a îmbrăcat cămașa morții
întru zidirea vieții
peste zgura fără de capăt
a înstrăinării.
Ding-dang! Ding-dang!
Ascultă, Doamne, sunetul nestăvilit
al clopotelor fără de limbă.