Cultură

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Valeriu Matei

Valeriu Matei este una dintre marile personalități ale Republicii Moldova de azi, fiind un important poet, istoric, prozator, dramaturg, eseist, academician și om politic din Basarabia. S-a născut la 31 martie 1959 în Cazangic, raionul Leova, nu departe de malul Prutului. Își face studiile primare și medii în satul natal pe care le definitivează în orașul Leova. Între anii 1976 și 1979 este student la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie. În acest timp frecventează cenaclurile literare „Mihai Eminescu” (de la Universitate) și „Luceafărul” (de la ziarul „Tineretul Moldovei”). După aceea urmează, în perioada 1979 – 1983, Facultatea de Istorie, specialitatea etnologie, a Universității de Stat „I. M. Lomonosov” din Moscova. În această perioadă debutează literar cu poezii în ziarul „Tineretul Moldovei” din Chișinău (1980). Din anul 1981 cunoaște multe personalități literare din România (Laurențiu Fulga, Anghel Dumbrăveanu, Mircea Ciobanu) și publică în numeroase reviste literare de aici: Orizont, Luceafărul, Cronica, Convorbiri literare, Tribuna, Steaua, Transilvania, Familia etc. În anul 1983 este exclus de la doctorat ca antisovietic și naționalist. Din aceste motive este angajat pe posturi minore în organigrama unor muzee. Se află în primele rânduri ale mișcării de dezrobire națio­nală încă de la începutul anului 1987. A fost ales deputat în Parlamentul Moldovei începând cu anul 1990 până în anul 2001. Debutul editorial are loc în anul 1988 cu volumul de versuri „Stâlpul de foc”. Cu un an înainte, piesa de teatru „Prologul” este premiată și se joacă pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor și membru al Uniunii Teatrale din Moldova. Tot în acest an vizitează pentru prima dată România, fiind însoțit de poetul Ioan Alexandru când se află la mai multe mănăstiri din nordul Munteniei, Moldovei, Maramureșului și Transilvaniei. Nu vom mai aminti activitatea omului politic Valeriu Matei, ci doar pe aceea de scriitor. De la debutul editorial a mai publicat numeroase volume de versuri, proză, teatru și critică literară. Printre volumele apărute remarcăm și „Cafeaua din paharul iubirii”, ce a văzut lumina tiparului la Ed. Rafet din Rm. Sărat în anul 2011, volum la care mi-am adus o modestă contribuție la apariția sa. Scrierile sale au fost premiate de cele mai prestigioase instituții, cum ar fi: Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1996); Marele Premiu „Nichita Stănescu” (1995); Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2008, 2010); Ordinul Național „Steaua României” în grad de Comandor (2004); Ordinul Republicii ( 2010); Premiul Național „George Bacovia” (2015). Este, de asemenea, membru al Academiei de Științe a Moldovei și membru de onoare al Academiei Române (din 2011). Cei care au scris despre volumele sale se regăsesc pe o listă impresionantă. Amintesc câțiva: Eugen Simion, Constantin Ciopraga, Alex Ștefănescu, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Viorel Dinescu, Sorin Alexandrescu, Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Daniel Corbu, Vasile Spiridon, Grigore Vieru, Emilian Marcu ș.a. Din anul 2013 Valeriu Matei este directorul Institutului Cultural Român „Mihai ­Emi­nescu” din Chișinău. Alex Ștefănescu a descris cel mai bine versurile sale în succinte cuvinte: „Autorul nu scrie cu stiloul, ci cu o creangă de salcie plângătoare. Totul este înfiorat de emoție, tremurător. și aceasta fără să se ajungă vreodată la melodramă. Poet cultivat și modern, Valeriu Matei își estetizează cu bun gust emoțiile, le radicalizează expresiv, le transformă într-o viziune”. Iar Ion Manea adnota: „Nu întâmplător poezia lui Valeriu Matei a fost tradusă și publicată în engleză, franceză, germană, rusă, turcă, bulgară, greacă, suedeză, letonă, maghiară, macedoneană. El a intrat în universalitate direct din Chișinău”. Iar autorul acestor rânduri mai adaugă faptul că Valeriu Matei se înscrie pe linia a autorilor basarabeni. O poezie cu totul specială, de multe ori cu accente ale dezrădăcinării și înstrăinării, de care patria mamă trebuie să se simtă măcar vinovată. Valeriu Matei este o voce care se aude cu putere și nu declamă în pustiu.

Ursul siberian

ursul siberian ne suflă mereu în ceafă;

în arșițele sudului, când ne sufocăm

de atâtea îmbrățișări calde,

brusc ni se face frig –

e suflarea de gheață

a ursului siberian

strecurată abil după guler;

alergăm prin fâșiile codrilor hașurați

de secure,

să aruncăm o frântură de cântec,

dar de sub trunchiurile prăvălite

se aude ritmic

respirarea ursului din Siberia;

noaptea când visele încep să se-nchege

în imagini tot mai clare,

simțim brusc pe față

suflarea ursului și totul

se destramă ca o pânză de fum;

chiar și acum

când scriu aceste rânduri

despre fatalul urs,

respirația lui

lovește cuvintele

și topește vocalele

într-un strigăt al morții

Lacrimile pietrelor

Zamoxis ne cuvântă

cu fiece prunc ce se naște –

spunea preotul

și de tristețea nașterii

plânsul dacilor sporea,

din lacrimile lor răsăreau apoi

pomi și pietre, și frunze și iarbă

cărora le vorbim atunci

când suntem în căutarea

soarelui ce asfințește,

spațiului ascuns

unde putem fi

stăpâni ai propriilor noastre virtuți

sau al unui alibi

când capcana ne ­pro­pune amabilă

îmbrățișarea ei;

păsările beau

lacrimile pietrelor întoarse

de mâinile noastre disperate

și cântă până la ne­bunie la

gura peșterii,

și zboară prin golul ei

până ies cu creierii munților în cioc –

în circumvoluțiunile lor

zac uitate cuvintele preotului

rostite atunci când un prunc se năștea,

când plânsul sporea

cu lacrima ce ne co­li­ndă…

Monologul lui Ulise

e mai simplu să mori în brațele mării

apele reci să-ți cuprindă încet

trupul în chingile somnului negru

născut în frigul din pești,

în verdele-brun din alge,

e mai ușor să te lași înghițit

de cețurile plumburii

căutându-și refugiu

în adâncul stâncos al mării,

decât să revii însingurat și uitat,

frustrat de conștiința păcatelor imaginare

într-o Itacă asediată mereu de obsesii,

pradă lașității oarbe,

mângâiată patern de ochii străini;

ar fi mai bine

dar povestea are un alt final

scris pe vârful săgeții

Sub înaltul amurg

înaltul amurg

își decantează culorile

și atinge cu aripa ­ni­micului

visele și disperarea,

în tăcerea unui nou Babilon

se reclădesc templele abjecte,

din pustiul pelticilor

bate vânt rece,

cuvântul

cu toate literele strangulate

sângerează sonor

sub înaltul amurg

15 ianuarie 1989

lui Valeriu Cupcea, in memoriam

La Ipotești clopotele vesteau

dăinuirea Logosului românesc

prin pruncul nepereche

al Poeziei.

Ding-dang! Sunete cu ecou de doină

înălțau spre ceruri,

întru speranță și împlinire,

țara bucuriilor stinse

și a rănilor nevindecate.

În biserica din satul meu,

cea reînviată din moarte,

icoanele plângeau frigul iernii

și amintirea unui prunc

ce-a îmbrăcat cămașa morții

întru zidirea vieții

peste zgura fără de capăt

a înstrăinării.

Ding-dang! Ding-dang!

Ascultă, Doamne, sunetul nestăvilit

al clopotelor fără de limbă.

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker