Se spune că stresul face, printre oameni, ravagii mai mari decât cancerul. Stresul a fost experimentat pe animale. A funcţionat. Acum e folosit pe oameni. Stresul e deja un ”bun” de folosinţă comună. Statul vinde stres la greu către propriul cetăţean. Inculsiv prin învăţământ, sănătate, administraţie, instituţii de forţă etc.

Cine nu e stresat, ori e prost, ori e nebun de (dez)legat. Şeful statului se mişcă încet din cauza stresului, e de înţeles, are şi el stres pe reţetă. Cei mai buni producători de stres sunt unii şefi ceva mai cu zel. Nu toţi oamenii cu funcţii efemere devin şefi irecuperabili. Pe vremuri, aveam un astfel de şef, un om destul de cumsecade, dar care, când venea vorba despre şefie, era foarte categoric: ,,Unde există doi oameni, unul musai trebuie să fie şef”. Chestia asta e valabilă şi în micul univers casnic. Cancerul, diabetul, reumatismul, bolile de inimă şi alte cele nu mai pot exista fără stres. Cel mai ieftin stres, unul cu rol de ”imunizare” inevitabilă, e oferit cu polonicul de unele posturi de televiziune.

Posturi care nu mai aparţin de multă vreme lor însele, ci unor producători de stres precum fabricanţii clandestini de ţuică din găinaţ de găină. De-alde Gâdea, Badea, Ciuvică, Pătraru, Dragoş (patriotul), Abraham, Cristoiu, Roşca, Tudor etc. Vedetele acestor vremuri atemporale (sic!). Televiziunile de stres au peste 100 de astfel de cazane de fabricat stres. Patronii distileriilor ştiu bine să-şi aleagă eprubete precum cele enumerate mai sus. Trăim în ţara stresului. Când doamna Grecu s-a turcit prea mult în emisiunile sale, stresată de propriile-i rătăciri retorice, a fost extrasă din zona vizibilă. Locuitorii de la bloc au stresul la scară, şoferii produc mai mult stres decât primesc, politicienii îşi fac analize de stres din patru în patru ani, la electorale.

Doctorii au ajuns să fie ,,consultaţi” de pacienţi, ca să vezi ce plin de stres e internetul. Am văzut mulţi doctori care, la 60 de ani, au murit subit, sau cu încetul, stresaţi de pacienţi cu vârste matusalemice. Şi ţara aceasta de oameni născuţi morţi îşi reclamă doctorii!

Se zice că există stres şi în hrana noastră cea de zi cu zi, în pâinea pentru care rostim zilnic ”Tatăl Nostru”. Se zice că şi Dumnezeu ar putea fi un pic stresat. Nu credeam vreodată că aşa arată, la orizont, sfârşitul lumii. Înţeleg că toată planeta e stresată: oamenii, toate vietăţile lui Darwin, apele, munţii ş.a.m.d. Bisericile tuturor religiilor s-au umplut de stres, credincioşii nu le mai frecventează pentru a-şi spăla păcatele, ci, dimpotrivă, pentru a-şi consolida propriul lor confort egoist, de vierme în măr.

Sfârşitul lumii ar putea fi doar un anotimp. Paroxismul stresului e un fel de infarct neletal, un cutremur într-o lume de vată (inclusiv în nas) sau o nouă formă a ciumei a cărei culoare nu contează. Panta rhei. Inclusiv Sfârşitul lumii de apoi. Adevărata nenorocire e că, de stres, în ansamblu, au parte şi fiinţe absolut nevinovate, vietăţi care sunt de o inocenţă cosmică: copiii. Tocmai ei, care, dincolo de aceste timpuri, cândva, nu peste mult timp, vor ajunge să dea lecţii de stres viitorilor supravieţuitori. Că doar trăim pe o planetă a stresului. Cu găini stresate, cu urzici stresate, cu aer stresat. Deja cimitirele sunt pline de stres, nu mai există locuri de veci. Nici păsările nu mai au un aer al lor. Nimic nu mai e cum a fost lăsat.

DISTRIBUIȚI
loading...