L-am întâlnit pe Mihail Bălănescu la Gura-Vadului lângă Mizil, la fabrica sa „Filtre Aer Curat”.

L-am întâlnit pe Mihail Bălănescu la Gura-Vadului lângă Mizil, la fabrica sa „Filtre Aer Curat”. La 89 de ani, cel considerat cel mai mare specialist în viaţă care a ridicat România la nivelul erei nucleare este mai „verde” decât un bărbat de 60 de ani; citeşte fără ochelari, telefonul îi sună mai ceva ca unui licean, iar agenda îi este permanent încărcată. Omul de numele căruia se leagă tehnologii pe care s-au bătut americanii şi francezii, cel care a deconspirat planurile lui Ceauşescu de fabricare a bombei atomice, are o voce puternică ce impune respect. Comuniştii l-au acuzat că a fost legionar şi l-au închis. După Revoluţie a fost numit trădător, pentru că a hotărât să prezinte ONU planurile comuniştilor de violare a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare, evitând astfel ca ţara să intre pe „lista neagră”.

            Indiferent ce s-ar spune despre el, Mihail Bălănescu este unul dintre marii savanţi români, care poate fi considerat buzoian, dacă ţinem cont că în anul naşterii sale, 1922, localitatea natală, Tohani, făcea parte din judeţul Buzău. O scurtă privire aruncată pe biografia celui pe care l-au curtat inclusiv cei de la General Electric îţi provoacă ameţeli, întrebându-te cum de un astfel de om este atât de puţin cunoscut în propria ţară. Este deţinătorul distincţiei „Alvin Weinberg Award” (2004) din partea prestigioasei American Nuclear Society; fost guvernator şi vicepreşedinte al Consiliului guvernatorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică-Viena; a coordonat întreaga activitate de proiectare a Centrului Naţional de Fizică de la Măgurele; a elaborat legislaţia nucleară din România; autor şi coautor al rezoluţiilor de stopare a programului de fabricare a bombei atomice în Africa de Sud şi Coreea de Nord; a adus României fonduri nerambursabile de circa 6 milioane de dolari pentru cercetare şi protecţia mediului în anii 1992 şi 1993, cât timp a fost în conducerea AIEA – Viena; senator în legislatura 1996-2000 ales în judeţul Buzău pe listele PNL etc.

            La doar câteva zile de când a fost ales membru de onoare al Academiei Române, Mihail Bălănescu a acceptat să acorde cotidianului OPINIA un interviu în care vorbeşte despre propria-i viaţă, „o viaţă despre care poţi face nu un articol, ci un film” – după cum îmi spune zâmbind, la final.

 

            Reporter: Ce vă mai amintiţi de Liceul Hasdeu?

            Mihail  Bălănescu: În perioada aceea, adică 1936-1940, Liceul B.P.Hasdeu avea câţiva profesori pe care nu îi găseai în toată ţara. Existau doar două alte licee care puteau rivaliza cu Hasdeul, şi anume Liceul „Sf. Sava” şi Liceul „Ghe. Lazăr”. Îi aveam la matematică pe prof. Stancu şi Apreotesei, la istorie era celebrul istoric Dimitrie Ionescu, la ştiinţele naturale era celebrul Nazarie, la fizică era marele Bianu.

            Rep.: Ce aţi făcut după liceu?

            M. B.: Am dat examen şi la Politehnica din Bucuresti şi la Universitatea Bucureşti – Facultatea de Fizică şi am fost admis la amândouă.  Am gândit că Politehnica este mai bună pentru că primii trei ani de facultate erau doar de cultură ştiinţifică şi toţi care eram la Chimie industrială, Construcţii şi Instalaţii, Electromecanică, Mine şi Metalurgie, făceam cursuri comune şi apoi făceam specializare doi ani. Aşa se explică faptul că am devenit inginer de construcţii şi instalaţii şi că aveam o pregătire multidisciplinară inclusiv în domeniul fizicii şi matematicii. Am terminat facultatea în anul 1945, cu calificativul magna cum laude.

            Rep.: Viaţa v-a fost schimbată însă de savantul Horia Hulubei…

            M. B.: Horia Hulubei era în Franţa şi a refuzat invitaţia lui Albert Einstein, în 1939, pentru a face parte din grupul Manhattan care a realizat proiectul dorit de Franklin Roosevelt (n.r. – 1941- 1946), proiectul soldat cu realizarea primei bombe atomice de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii şi Canada). Pot spune că Hulubei şi Einstein erau egali ca forţe, dar în domenii diferite ale fizicii, şi ar fi putut să ia premiul Nobel dacă nu se întorcea în România. Ajuns în România, a devenit imediat rectorul Universităţii din Bucureşti, dar şi-a menţinut până în anul 1947 funcţia de Director al cercetării în cadrul Centrului Naţional de Cercetare al Franţei, condus la acea vreme de către Jean Perrin, fizician, laureat al Premiului Nobel. La începutul anului 1949, a fost arestat de regimul comunist, având un timp şi regim de domiciliu forţat în apartamentul său, din spatele fostului sediu al Comitetului Central al PCR.

            În beciurile Securităţii la 36 de ani

                       Rep.: Cum a scăpat?

            M. B.: De arestarea sa aflaseră marii oameni de ştiinţă din domeniul său de activitate, printre care şi Frédéric Joliot-Curie împreună cu soţia sa Irène Curie, care îi fuseseră subalterni la laboratoarele de cercetări în domeniul fizicii ale Universităţii Sorbona, conduse tot de marele profesor Jean Perrin. Ei au elaborat un memoriu în care prezentau activitatea şi meritele ştiinţifice ale prof. Hulubei, memoriu trimis Primului ministru francez şi Secretarului general al PCR – Gheorghiu G. Dej. Ca urmare, ministrul de exerne al Franţei a fost trimis la Bucureşti şi primit de către Gheorghiu Dej, care după ce a fost informat de personalitatea lui Horia Hulubei, l-a chemat, Secretarul General al PCR şi-a cerut scuze şi în final l-a întrebat ce ar dori să facă în folosul poporului român. Profesorul Hulubei i-a prezentat visul său de o viaţă, acela de a crea în România „un institut de Fizică atomică şi o şcoală de fizicieni”. Răspunsul a fost următorul: „De astăzi înainte se va înfiinţa un asemenea institut, pe care îl veţi conduce, vă rog să vă adresaţi mie cu cereri de fonduri necesare, pentru că de astăzi înainte sunteţi liber şi sub protecţia mea. Aşa s-a născut Institutul de Fizică, transformat ulterior în Institutul de Fizică Atomică.

            Rep.: Cum s-a produs întâlnirea cu Hulubei?

            M. B.: Profesorul căuta un inginer care să fie în stare să ducă la îndeplinire programul lui pentru proiectarea şi realizarea unui centru de cercetare, învăţământ şi microproducţie în domeniul fizicii nucleare şi atomice. Eu îi fusesem recomandat ca tânăr inginer, capabil să îndeplinească intenţiile pe care le avea profesorul Hulubei. Aveam 26 de ani, iar după prima discuţie acesta mi-a spus: „Baieţaş, hai cu mine la Măgurele, să vezi domeniul Oteteleşeanu primit de la Academia Romănă, unde se va construi centrul pe care eu îl gândesc. Deşi foarte tânăr, eu ajunsesem deja Directorul Construcţiilor în Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă dar l-am asigurat că sunt în măsură să îndeplinesc şi dorinţa sa, pentru moment angajat cu jumătate de normă şi ulterior, Domnia sa să facă demersurile ce trebuiau pentru a fi transferat pe funcţie corespunzătoare la institutul nou înfiinţat. În 1954, am devenit angajat permanent al institutului. În 1955, profesorul a obţinut primele fonduri importante pentru dezvoltarea acestei instituţii în scopurile pe care le dorea, iar în anii 1957 şi 1958 Institutul de Fizică Atomică avea în dotare un reactor atomic de cercetare şi accelerator de particule, inclusiv o serie de laboratoare de cercetare dotate la nivelul corespunzător.

            Rep.: Contrar evoluţiei profesionale, aţi ajuns în beciurile Securităţii. Cum s-a întâmplat?

            M. B.: În 1958, după ce am terminat partea nouă a institutului, instalarea reactorului, ciclotronului, primele laboratoare pentru prelucrarea izotopilor radioactivi, am vrut să vizitez câteva centre similare de cercetări din Franţa şi Belgia, care aveau laboratoare moderne de prelucrare a radio-izotopilor, pentru efectuarea unei documentări tehnico-ştiinţifice în scopul pregătirii proiectelor necesare realizării unui centru de cercetare şi producţie radio-chimică pe platforma de la Măgurele. Hulubei însă nu a primit aprobare decât pentru vizitarea unor laboratoare de acest fel care se aflau în Uniunea Sovietică, la Leningrad, şi mi s-a eliberat paşaport pentru vizitarea acestor laboratoare. Când mă aflam la aeroportul Băneasa şi aşteptam să fiu strigat pentru îmbarcarea în avion, am constatat că rămăsesem singur şi m-am dus la biroul de informaţii al aeroportului, să văd ce se întâmplă. În acel moment, au venit doi haidamaci şi m-au luat, spunându-mi: „Tu vrei să te duci în ţara noastră prietenă? Mergi cu noi la Securitate!”. Aveam 36 de ani.

            Rep.: Care a fost adevăratul motiv? Le era frică să nu fugiţi?

            M. B.: Nu. Eu ajutasem cu bani luptătorii militari anticomunişti din Munţii Apuseni, pe vremea când eram şeful secţiei de refacere a podurilor de cale ferată din Ardealul de Nord, distruse în cel de-al doilea război mondial, în vederea restabilirii circulaţiei. Aşa se face că în momentul arestării aveam o condamnare în contumacie de zece ani de muncă silnică, despre care nu ştiam nimic.

            „În ‘92-‘93, România ar fi avut bomba atomică”          

            Rep.: De ce v-au arestat tocmai atunci?

            M. B.: Ei au aşteptat momentul potrivit. Devenisem un om de ştiinţă cunoscut în străinătate. Le era teamă că sunt şi informator al Serviciilor americane. Am văzut un extras din dosarele de la Securitate şi am descoperit că eram urmărit. Nişte tâmpiţi! Dacă mă lăsau liber, câştigam patru ani de zile şi câştiga ţara.

            Rep.: V-aţi simţit umilit?

            M. B.: Da. Am stat singur în celulă, un an, şi nici nu mai ştiam să vorbesc. În detenţie l-am cunoscut pe Nicolski, monstrul puşcăriilor, care m-a vizitat cu intenţia de a lua măsurile ce se impuneau pentru uciderea mea. Am scăpat. M-au dus la Tribunalul Militar de la Cluj, după un an de chinuri şi suferinţe. Am cerut dosarul, să văd care este vinovăţia mea, şi am intrat în greva foamei, forţându-i să mă lase să-l studiez înainte de ziua rejudecării procesului. S-a judecat, nu a fost niciun martor al acuzării, s-a scos procesul de pe rol, deoarece opera prescripţia, şi s-a dispus eliberarea mea. Securitatea, prin Parchetul militar, a făcut recurs la Tribunalul de Mare Unitate Cluj, care a judecat recursul în aceleaşi condiţii ca la prima instanţă, fără acuzatori. În final s-a pronunţat o decizie prin care s-a dispus punerea mea în libertate.

            Rep.: Şi aţi fost eliberat?

            M. B.: Nu. Când aşteptam eliberarea, a venit un căpitan procuror şi m-a întrebat dacă eu sunt inginerul Bălănescu. I-am zis că eu sunt şi aştept să fiu eliberat. Răspunsul acestuia a fost următorul: „Dl. Bălănescu, nu o să vă dea drumul. Dar vă întreb, ştiţi cine sunt eu? Mă cheamă Boncuţiu”. Imediat am răspuns, întrebându-l : „Şi Augustin?”. Era omul pe care, atunci când eu eram şef de şantier pentru refacerea podului de peste Someş de la Ulmeni-Sălaj, îl recomandasem Direcţiei Generale a Căilor Ferate să urmeze cursurile pentru procurori militari. Boncuţiu Augustin mi-a precizat că datorită mie el a ajuns căpitan procuror şi că din respect şi recunostinţă a venit să mă informeze că voi fi trimis pentru trei ani în colonia de muncă forţată de la Periprava – Delta Dunării, în baza unui ordin al Ministrului de Interne, Alexandru Drăghici. Periprava era o colonie de exterminare prin muncă forţată de recoltare a stufului din Delta Dunării, pe toată durata anului, fără niciun fel de măsură de protecţie pe timp de iarnă. În această colonie au murit sute sau chiar mii de oameni. Eu am supravieţuit.

            Rep.: Sunt multe legende. Ceauşescu ar fi avut curând bomba atomică?

            M. B.: Da. El a făcut şi o mare prostie. În februarie 1985 a declarat că România are capacitatea tehnică necesară realizării unei bombe atomice. El ştia de reproducerea de către cercetătorii români a tehnologiei de reprocesare a combustibilului ars, Uraniu puternic îmbogăţit, de la Colibaşi – Piteşti, cumpărat din SUA cu aprobarea Congresului American, şi dispusese realizarea unei staţii pilot cu o capacitate de producţie de 1kg/an Plutoniu 239 – combustibil pentru bomba atomică. Pentru o bombă similară cu cele aruncate la Hirosima şi Nagasaky erau necesare circa 7 kg de Plutoniu 239 care s-ar fi putut obţine, de la darea în funcţiune a uzinei pilot de reprocesare care urma să se realizeze în circa 2 ani de zile, astfel încât până la sfârşitul anilor 1992 – 1993 România putea să aibă prima bombă atomică. Acesta era programul ultra secret a lui Ceauşescu, denumit „Băieţelul”.

            Rep.: Avea, deci, tehnologia necesară.

            M. B.: Desigur, la mijlocul lui ’70, importase din SUA un reactor nuclear TRIGA, împreună cu elemente combustibile, Uraniu puternic îmbogăţit, pentru cercetări în vederea realizării unui program energetic nuclear al României, care trebuia să înceapă cu construcţia Centralei Nuclearo-Electrice de la Cernavodă. Toate activităţile de cercetare şi asimilare a tehnologiilor erau programate să se realizeze la Institutul de Cercetări pentru Reactori Energetici-Nucleari de la Colibaşi Piteşti, unde fusese instalat reactorul la care m-am referit şi împreună cu laboratoarele de examen post iradiere al combustibilului nuclear ars în acest reactor, de unde se putea extrage Plutoniu pe baza tehnologiei de reprocesare asimilate. Aceste lucruri s-au complicat după 1985, când TRIGA a început să fie utilizat în cercetări ilegale, pentru extragerea izotopului de plutoniu în laboratoarele de examen post iradiere a căror echipamente au fost importate din Franţa cu aprobarea Guvernului Francez. Asta contravenea Tratatului de neproliferare. Concret, în aceste laboratoare se extrăseseră deja 100 de miligrame de plutoniu, ceea ce demonstra că tehnologia fusese asimilată.

            „Ceauşescu vroia să ţină ruşii la respect”

            Rep.: Cum de nu aţi fost tras la răspundere de către Agenţia Internaţională?

            M. B.: Cercetările din domeniul nuclear militar se derulau sub supravegherea Securităţii. Deşi eu eram director tehnic la institut, nu aveam acces la documentele cu ştampila „strict secret, de importanţă deosebită” – deci nu aveam nicio legătura cu această activitate. Făceam parte din aşazişii duşmani ai poporului, de îndată ce trecusem printr-o condamnare încadrată juridic „crimă de uneltire împotriva ordinei de stat comuniste”.

            Rep.: Ce vroia Ceauşescu să facă cu bomba?

            M. B.: Din ceea ce „transpira” la data respectivă, Ceauşescu credea că prin realizarea unei bombe atomice îi va ţine la respect pe ruşi.

            Rep.: Povestiţi-mi cum aţi dezvăluit după Revoluţie programul secret pentru a nu intra pe „lista neagră” a ONU.

            M. B.: În anul 1992, când exercitam un mandat de doi ani (1992 – 1993) de Guvernator al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică de la Viena, mi s-a adus la cunoştinţă despre existenţa, la Institutul de Reactori Energetici Nucleari de la Colibaşi, a unei fiole de 100 miligrame Plutoniu 239 (combustibil nuclear pentru bombe atomice), printr-un raport scris de mână. Se preciza în raport că descoperirea acestei fiole s-a făcut odată cu separarea patrimoniului staţiei pilot pentru fabricarea combustibilului din Uraniu natural de patrimoniul Institutului de Reactori Nucleari Energetici, separare făcută deoarece acest Institut fusese transferat, la acea dată, la RENEL. Cunoscând prevederile tratatului de neproliferare nucleară, mi-am dat seama că era vina fostului regim comunist, care semnase acest tratat şi încălcase prevederile lui, astfel încât România putea fi sancţionată cu excluderea din ONU.

            Rep.: Aţi mers la primul-ministru…

            M. B.: Da. De aceea l-am sunat pe primul ministru de la acea dată, Teodor Stolojan, spunându-i că, în calitate de guvernator al României în Consiliul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) de la Viena, am o problemă destul de importantă despre care trebuia să ia de urgenţă cunoştinţă şeful executivului României. M-a primit imediat, i-am prezentat această situaţie, cu precizarea că este o încălcare a prevederilor Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNP), precum şi intenţiile pe care le aveam în vederea scoaterii ţării noastre din situaţia extrem de dificilă în care se afla. În acest scop trebuia să informez AIEA-Viena despre această situaţie, care nu era generată de regimul actual din România, ci de către regimul comunist. AIEA – Viena era Instituţia Internaţională din sistemul ONU, care prin Departamentul de Control şi Garanţii avea în sarcina sa controlul modului în care se aplică respectarea clauzelor din Tratatul de Neproliferare a armelor Nucleare.

            Stolojan, iritat de decizia deconspirării

            Rep.: Cum a reacţionat Stolojan?

            M. B.: La început, primul ministru nu s-a arătat mulţumit de intenţiile subsemnatului, considerând că mă amestec în treburile Executivului. După ce i-am explicat că muşamalizarea unei asemenea situaţii ar fi o soluţie greşită şi dăunătoare intereselor României, nu s-a mai opus intenţiilor mele, astfel că a doua zi am ajuns la Viena, unde am discutat cu Directorul General de la acea vreme, suedezul Hans Blix, în prezenţa ambasadorilor SUA, Franţei şi Canadei. În discuţiile purtate, pe principiul că din proprie iniţiativă  Guvernul României a ţinut să fie informată Agenţia, despre faptele săvârşite de fostul regim comunist, am reuşit să conving interlocutorii mei că noul regim instalat în România după Revoluţia din 1989 nu are nicio legătură cu această problemă şi, ca atare, nu trebuie să fie sancţionată pentru greşelile şi ambiţiile unui regim tiranic şi totalitarist.

            Rep.: Cum au reacţionat cei din Agenţie?

            M. B.: Eu am început discuţiile cu următoarea declaraţie: „Cea mai bună minciună este adevărul”. Richard Kennedy, ambasadorul SUA cu puteri depline pe lângă AIEA – Viena, a spus că fără discuţie este o violare a tratatului, dar faptul că România a denunţat din proprie iniţiativă această faptă, nu impune sancţiuni. M-a întrebat Kennedy ce se întâmplă cu cercetatorii care au asimilat tehnologia de extragere a Plutoniului 239? Dacă îi ia nişte terorişti? „Fiţi liniştit. Sunt sub protecţie. Au gardă personală toţi”, i-am răspuns.

            Rep.: Aţi fost coautor al rezoluţiei de stopare a programului nuclear în Africa de Sud?

            M. B.: Împreună cu ambasadorul  Africii de Sud pe lângă AIEA – Viena am solicitat o rezoluţie pentru demantelarea bombelor nucleare pe care le făcuse, precum şi a fabricii care asigura combustibilul pentru realizarea acestor bombe. Această rezoluţie a  fost aprobată de Consiliul AIEA-Viena, iar preşedintele F.W. de Klerk al Africii de Sud a dispus imediat măsurile pe care le-am cerut. Iniţiativa mea a fost bine apreciată, iar la propunerea ambasadorului SUA am fost răsplătit cu alegerea mea de către Consiliul Guvernatorilor AIEA ca Vicepreşedinte al Consiliului, pentru un mandat de un an.

            „Regretul vieţii mele: nu am acceptat să rămân în străinătate”

            Rep.: Care este cea mai mare realizare a vieţii dumneavoastră?

            M. B.: Tehnologiile pe care le-am pus la punct. Primele sunt pentru protecţia biologică împotriva radiaţiilor gama. Americanii au cheltuit mii de miliarde de dolari pentru programul lor de energetică nucleară, iar tehnologiile puse la punct de mine sunt prezente în acest program.  După ce mi-au reuşit lucrările experimentale pentru teza mea de doctorat, pe care am realizat-o în Franţa, am comunicat rezultatele acestea şi în SUA. M-am trezit într-o zi chemat de ambasadorul SUA la Bucureşti, care mi-a înmânat diploma de alegere a mea ca membru al Academiei de Ştiinte din New York. Aş adăuga, în continuare, contribuţiile mele care au fost decisive la proiectarea şi realizarea Centrului Naţional de Fizică, privind învaţământul şi cercetarea, realizat pe platforma de la Măgurele, la activităţile din Programul Naţional de cercetare-dezvoltare privind aplicaţiile paşnice ale energiei nucleare în ţara mea natală, precum şi rezultatele participării mele la toate studiile de fundamentare ale unităţilor din programul energetic nuclear al României.

            Rep.: Este adevărat că grupul English General Electric, una dintre cele mai mari companii din Europa, v-a cerut să faceţi împreună o companie când eraţi Director la Institutul de Fizică Atomică?

            M. B.: Da. Am avut şansa de a colabora cu una din companiile grupului English General Electric, cu care în 1976 am infiinţat o companie româno-engleză, numită General Electric Company Romanian Nuclear Limited, în care Institutul de Fizică-Atomică era acţionar. Compania respectivă nu a putut să funcţioneze, deoarece partea română, prin fosta Securitate, a încercat să impună numirea directorului executiv român în persoana unui om preferat de Securitate. Eu nu am fost de acord şi, ca urmare, am comunicat „pe căi neoficiale” că eu, în calitate de membru al consiliului de administraţie, mă retrag, deoarece starea sănătăţii nu îmi permite să continui activitatea. Englezii au înţeles şi au spus că, dacă eu mă retrag, ei vor desfiinţa societatea, ceea ce au şi făcut.

            Rep.: Vorbiţi-mi puţin despre afacerea dvs. actuală.

            M. B.: Este singura fabrică din Europa de Est şi cea mai bine dotată care produce filtre pentru reţinerea particulelor în suspensie din aer. Printre altele, producem filtre HEPA (filtre de foarte înaltă eficienţă), rezistente la temperaturi înalte, care se utilizează în securitatea nucleară pentru protecţia mediului împotriva poluării radioactive.

            Rep.: Regretaţi ceva în viaţă?

            M. B.: Da. Nu am vrut să rămân în străinatate, pentru că asta a fost condiţia lui Hulubei pentru a colabora cu el. Am avut foarte multe oferte, inclusiv în 2004, când aveam 82 de ani, şi mi s-a înmânat la Washington DC, de către American Nuclear Society, cea mai înaltă distincţie pentru contribuţii originale în tehnologia nucleară şi în protecţia mediului pe plan intern şi internaţional. De fiecare dată am refuzat. Faţă de situaţia actuală din România, pot să afirm cu toată responsabilitatea că îmi pare rău. Acum, însă, este prea târziu.

{loadposition zgalerie2978}

DISTRIBUIȚI
loading...