Şapte personalităţi buzoiene, cu activitate remarcabilă în diverse domenii, vor primi titlul onorific de cetăţean de onoare post-mortem al municipiului. Aceasta după ce, joi, la şedinţa ordinară a Consiliului Local, aleşii municipali vor adopta o hotărâre în acest sens.

Decizia executivului Primăriei de a promova o hotărâre care să recunoască, încă o dată, valoarea respectivelor personalităţi ,,care, prin realizările lor deosebite, au contribuit la prestigiul municipiului Buzău, în ţară şi în străinătate”, vine în contextul aniversării Centenarului României Mari. ,,În anul 2018 se împlinesc 100 de ani de la constituirea statului naţional unitar român, realizat prin unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş cu Regatul României, moment important în afirmarea identităţii şi tradiţiilor naţionale. Acest moment aniversar trebuie marcat corespunzător, la nivel local şi naţional, prin organizarea şi desfăşurarea de manifestări, acţiuni şi proiecte de aniversare a Centenarului României (1918-2018) şi a primului Război Mondial. Marcarea Centenarului României este o modalitate de recunoaştere şi conservare a valorilor culturii naţionale şi diversităţii expresiei sale. În cadrul acestor acţiuni de aniversare vom desfăşura activităţi menite să omagieze şi acele personalităţi cu merite deosebite, care au adus o contribuţie deosebită în viaţa comunităţii şi la prestigiul oraşului sau a ţării în lume”, se arată în expunerea de motive a iniţiatorului proiectului, primarul Constantin Toma.

Traian Săvulescu  (2 februarie 1889, Râmnicu Sărat – 29 martie 1963, Bucureşti), biolog şi botanist român, fondator al şcolii româneşti de fitopatologie, primul care a făcut cunoscută în România flora Arabiei şi Palestinei, membru şi preşedinte al Academiei Române. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti (1912), a devenit, în 1916, cel dintâi doctor în botanică al Universităţii Bucureşti (1916). A predat Morfologie şi Sistematică Ve­getală la Facultatea de Ştiinţe între 1919-1921, ca suplinitor al profesorului Mihail Vlădescu. Din noiembrie 1919 a fost profesor suplinitor de Sistematică şi Patologie Vegetală la Şcoala Superioară de Agronomie de la Herăstrău, devenind profesor definitiv în 1924. A lucrat, de asemenea, în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice al României, înfiinţat în 1927. În 1938 a realizat o expediţie pentru cercetarea florei din Delta Dunării, expediţie ce a fost filmată, fiind realizat un documentar. Membru ti­tular al Academiei Române din 1936, a fost preşedinte acestui for între 1948 şi 1959. Timp de un an (decembrie 1946-decembrie 1947) a fost Ministru al Agriculturii şi Domeniilor.

Constantin Garoflid (18 martie 1872, Cândeşti – 1943), om politic român care a îndeplinit funcţia de ministru al Agriculturii în guvernele Alexandru Averescu 1 (8-19 fe­bruarie 1918), Alexandru Marghiloman (4 iunie-23 octombrie 1918), Alexandru Averescu 2 (22 iulie-16 decembrie 1921) şi Alexandru Averescu 3 (30 martie 1926-4 iunie 1927), primul preşedinte al ­Aca­demiei de Agricultură din România, precum şi al Sindicatelor Agricole, dar şi preşedinte al Institutului de Cercetări Agronomice. În anul 1904, Constantin Garoflid a cumpărat moşia la Ţinteşti unde, începând din anul 1910, a început înfiinţarea culturii de viţă-de-vie. Via Ţinteşti, care avea emblema „Viile Garoflid”, a devenit cunoscută nu numai în Bucureşti, ci şi în Cehoslovacia şi Malta. A pus în funcţiune pentru prima dată în România instalaţia de irigare prin ploaie artificială (aspersiune). La 17 martie 1919, în Bucureşti a apărut „Munca”, organ independent săptămânal de politică economică şi socială, având ca directori pe Constantin Garoflid, Simion Mehedinţi şi Mihail Seulescu. Publicaţia şi-a încetat apariţia la 15 decembrie 1919. În perioada interbelică a elaborat teza dezvoltării rurale româneşti printr- o economie rurală diversificată, a fost agronom şi economist, mare moşier, autor principal al legilor reformei agrare de după Primul Război Mondial. De asemenea, a militat pentru creşterea eficienţei muncii în agricultură, dezvoltarea exploataţiilor pe suprafeţe mari prin comasarea acestora, introducerea cadastrului, promovarea mecanizării lucrărilor agricole, valorificarea cerealelor prin creşterea animalelor, „constituirea unui corp agronomic de stat” pentru introducerea progresului tehnic. în calitate de mi­nistru al Agriculturii, a iniţiat o metodă, deopotrivă ecologică şi necostisitoare, de a linişti zăpada din sud-estul ţării. Drumurile de interes local sau naţional din Câmpia Bărăganului au fost prevăzute, după proiectul lui Garoflid, cu perdele de protecţie din arbori şi arbuşti cu scopul de a reţine zăpada viscolită. A avut convingerea că numai prin plantarea de perdele de protecţie şi parazăpezi naturale, Câmpia Bărăganului se poate linişti pe timpul iernii şi poate fi udată din belşug în timpul anotimpului secetos. Tot în calitatea sa de ministru al Agriculturii, Constantin Garoflid a adoptat o lege privind îngrădirea plantării de viţă-de-vie hibridă. Din iniţiativa marilor proprietari pe pământ şi a unei părţi a intelectualităţii, legate de cercurile agrare, la 10 martie 1929 s-a constituit, la Bucureşti, Partidul Liga Agrară. Preşedinte a fost ales Constantin Garoflid. Partidul a editat ziarul “Agricultorul“ (1929-1941) şi şi-a în­cetat activitatea la 30 martie 1938. În testamentul său, Constantin Garoflid şi-a manifestat dorinţa de a fi înmormântat la moşia sa de la Ţinteşti, dar îşi doarme somnul de veci la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Pamfil Şeicaru (18 aprilie 1894, Buzău – 21 octombrie 1980, Munchen), ziarist român, director al ziarului “Curentul”, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale. A făcut studii juridice obţinând licenţa în Drept. A luat parte, ca ofiţer, la operaţiile ­mi­litare din Primul Război Mondial, fiind citat cu Ordin de zi pe Armată. A fost deputat în parlamentul României în 1928, 1931 şi în 1933. Ziarist de mare talent, a fost director al ziarului “Bucovina” (Cernăuţi) şi a participat la editarea revistei “Gândirea”. În 1928 înfiinţează ziarul “Curentul”, cu orientare de dreapta şi, uneori, de extremă dreaptă, pe care l-a condus până la plecarea sa din ţară în 1944. În 1939 a fost singurul ziarist român care a afirmat că aşa-zisele garanţii militare oferite de Marea Britanie şi Franţa pentru integritatea frontierelor României nu ­va­lorau nimic. În faţa pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare şi abia după asta să garanteze şi frontierele altor ţări”. Într-un articol publicat la 15 aprilie 1939 a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a ţărilor mici şi mijlocii din Europa acelui timp. În anii războiului, au rămas celebre polemicile lui cu comentatorul politic britanic Wickham Steed de la postul de radio Londra. În august 1944 a părăsit ţara cu ideea de a fonda un ziar ce ar fi trebuit să susţină cauza României după încetarea războiului. A petrecut 30 de ani în Spania, unde, la Madrid, a publicat o ediţie trimestrială a ziarului “Curentul” şi, pentru câtva timp, publicaţia “Liberty and Justice”. Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria). La moartea sa, în octombrie 1980, Primul Ministru al Bavariei, Franz Josef Straufc, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român şi eminent ziarist (…) Moştenirea pe care a lăsat-o compatrioţilor săi este lupta pentru dreptate, omenie şi pace”. În 1945 a fost condamnat la moarte în contumacie de comunişti. În 1966 Ceauşescu l-a graţiat în urma unei ample acţiuni a Securităţii, după care a fost ajutat financiar să publice articole şi cărţi favorabile politicii de independenţă faţă de Moscova a lui Nicolae Ceauşescu. În august 1977 a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate.

Nicu I. Constantinescu, născut Nicu Chinţescu (1840, Craiova – 21 aprilie 1905), politician român de orientare liberală, primar al oraşului Buzău de cinci ori (1883-1888, 1889-1890, 1890-1892, 1895-1899 şi 1901- 1905) şi deputat din partea PNL în mai multe legislaturi. În calitate de primar al Buzăului, întrucât Primăria nu avea un sediu propriu, Constantinescu a comandat construirea în centrul oraşului a Pala­tului Comunal, care este şi astăzi clădirea-simbol a Buzăului. De asemenea, a asanat şi a pavat oborul şi a construit Bulevardul Parcului, cunoscut astăzi sub numele de Bulevardul Nicolae Bălcescu, care lega centrul oraşului de Parcul Crâng. De asemenea, în timpul mandatelor sale s-au construit sedii pentru mai multe şcoli, inclusiv pentru liceul Al. Hâjdeu, astăzi denumit Colegiul Naţional “B.P. Hasdeu”.

Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat – 22 aprilie 1965, Bucureşti), arhitect, pedagog, planificator urban, restaurator de monumente istorice şi academician român, care s-a impus printre personalităţile de frunte ale şcolii de arhitectură românească, marcând activitatea arhitecturală din prima jumătate a secolului al XX-lea prin promovarea unui stil arhitectural neo-românesc. În 1945 a fost ales membru titular al Academiei Române. Începând din anul 1893, a studiat arhitectura la Paris. Întors în ţară, a început o rodnică activitate în învăţământ, în domeniul conservării şi restaurării monumentelor de arhitectură (fiind membru în Comisia monumentelor istorice), a planificării urbane a Ca­pitalei României şi, respectiv, a realizării unor lucrări de arhitectură. Este autorul unor clădiri publice monumentale (palate administrative, bănci, ministere) şi a unor locuinţe, toate fiind clădiri la a căror arhitectură a elaborat, aplicat şi dezvoltat forme plastice arhitecturale viguroase, originale, dând o interpretare inedită formelor şi ­ele­mentelor arhitecturii româneşti vechi. Printre lucrările sale cele mai reprezentative se numără clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti, ridicată între anii 1906 şi 1910 şi completată în anii de după 1945, fosta clădire a Palatului administrativ din Craiova (1912 -1913) şi cea a Băncii de Investiţii din Bucureşti (1915- 1923). Alături de numeroase clădiri având diferite funcţiuni sociale, Petre Antonescu este şi arhitectul Arcului de Triumf, monument închinat Unirii Tuturor Românilor din 1918, inaugurat la 1 decembrie 1936 pentru a sărbători 18 ani de la eveniment.

Irineu Mihălcescu, din botez loan Mihălcescu, (24 iulie 1874, Valea Viei – 5 aprilie 1948, Mănăstirea Agapia) a fost un teolog şi ierarh ortodox român, care a îndeplinit demnitatea de Mitropolit al Moldovei (1939-1947). După absolvirea şcolii primare din satul natal, a studiat la Gimnaziul din Buzău (1887-1889), Seminarul din Buzău (1889-1891) şi la Seminarul “Central” din Bucureşti (1891-1895). Şi-a continuat pregătirea la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1895-1899), pe care a absolvit-o cu lucrarea “Sinodul III ­Ecu­menic din Efes”. Încă din perioada cât era elev la seminar, a început să predea ca preparator de limba greacă la Seminarul “Central” (1894-1900), apoi, după absolvirea facultăţii, a fost pentru o scurtă perioadă secretar al Internatului teologic din Bucureşti (1900-1901). A urmat studii de specializare la Facultăţile de Teologie şi Filosofie din Berlin şi Leipzig (1901-1904). A obţinut, la 13 iunie 1903, titlul de doctor în filozofie la Facultatea de Teologie şi Filosofie din Leipzig. Reîntors în România după obţinerea doctoratului, loan Mihălcescu a participat la concursul pentru ocuparea unui post la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A câştigat concursul şi a fost numit profesor agregat (la 1 iunie 1904), apoi profesor titular (la 28 martie 1908) la Catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică a ­Fa­cultăţii de Teologie din Bucureşti, unde a predat până la alegerea sa în scaunul mitropolitan al Moldovei (1939). În paralel cu activitatea didactică, a îndeplinit şi funcţii administrative, ca decan al Facultăţii de Teologie din Chişinău (1926-1927), apoi ca decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1927-1929 şi 1933-1936). În anul 1923 a fost hirotonit de către mitropolitul-primat Miron Cristea ca preot pentru Bi­serica Amzei din Bucureşti. A iniţiat publicarea revistei “Curierul parohial al Bisericii Amzei”. A reprezentat Biserica Ortodoxă Română la diferite întruniri cu caracter ecumenic din străinătate. În anul 1936 a rămas văduv şi-a închinoviat în acelaşi an la Mănăstirea Sinaia, sub numele de Irineu, fiind apoi ridicat la rangul de arhimandrit. Ales în anul 1936 ca arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu titulatura de “Târgovişteanul”, a fost hirotonit arhiereu la 17 octombrie 1936 şi desemnat să conducă secţia culturală a Consiliului arhiepiscopal. În această calitate, a fost desemnat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca locţiitor de episcop al Râmnicului-Noul Severin, cu titulatura de “Craioveanul” (1 noiembrie 1938-1 noiembrie 1939) şi apoi ca locţiitor de mitropolit al Olteniei (1-29 noiembrie 1939). A fost ales la 29 noiembrie 1939 ca Mitropolit al Moldovei şi înscăunat în Catedrala Mitropolitană din laşi la 17 decembrie 1939. A păstorit la laşi până la 16 august 1947, când s-a retras din scaun în urma presiunilor exercitate de puterea comunistă. S-a stabilit la Mănăstirea Agapia, unde a trecut la cele veşnice la 5 aprilie 1948, după inscripţia de pe piatra sa de mormânt. A publicat numeroase studii de dogmatică, apologetică, istoria religiilor etc, fiind şi autor de traduceri şi de manuale de religie.

Constantin Giurescu ( 10 august 1875, Chiojdu – 28 octombrie 1918), istoric şi conferenţiar de istoria modernă a românilor la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Clasele primare le-a făcut în satul natal. A urmat liceul “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti. A absolvit “Facultatea de litere” a Universităţii din Bucureşti. Este licenţiat în istorie şi geografie. Profesor suplinitor la liceul din Focşani, 1898. Director la liceul “Al. Hâjdeu” din Buzău, 1902-1903. A studiat la Viena cursuri de specialitate şi a cercetat arhivele Ministerului de Război şi pe cele ale Curţii şi ale Statului. La revenirea în ţară a fost transferat la gimnaziul “Cantemir Vodă” din Bucureşti, 1906. Şef al Serviciului Arhivelor din Ministerul de Externe, 1908. Doctor în litere, Bucureşti, 1909. Membru cores­pondent al “Academiei Române”, 1909. Conferenţiar la Facultatea de litere, Bucureşti, 1912. Membru activ al “Academiei Române”, 1914. Secretar General al Ministerului de Instrucţie, 1918. Rector al Seminarului Normal Superior din Bucureşti, 1919. Director al serviciului Arhivelor din Ministerul de Externe, 1919.