Este mai tot timpul plecată prin ţară, însă abia aşteaptă să ajungă acasă. Drumurile cu trenul de la Bucureşti la Buzău şi apoi cu autobuzul până la Bisoca, deşi par obositoare pentru oricine, pentru Aurelia par o joacă de copil. A terminat Facultatea de Matematică la Bucureşti, iar acum vrea să-şi dea doctoratul. Asta nu înseamnă că a uitat de pasiunea sa pentru etonografie şi folclor. Din contră, atât în timpul facultăţii, cât şi acum, alături de cele două surori şi de familia sa, Aurelia Căşaru vrea să ducă mai departe tradiţia bisoceană. Da, aţi dedus bine, este din comuna Bisoca şi se mândreşte cu acest lucru.

Comuna Bisoca este un colţ de rai din munţii Buzăului, împreună cu împrejurimile ei, situată între două aşezăminte monahale importante, Mănăstirea Poiana Mărului la est şi Schitul Găvanele la vest. Această zonă impresionează prin peisaje, dar mai ales prin frumuseţea portului popular, a chipurilor sau a îndeletnicirilor locuitorilor. Aici încă se mai păstrează vii doinele, baladele, basmele, legendele, obiceiuri care s-au perpetuat de la o generaţie la alta. Bisoca este o regiune în care oamenii încă mai umblă îmbrăcaţi în costume populare. Este zona unde încă mai există şezători.

Despre minunatele peisaje bisocene ce încântă privirea oricărui călător a scris şi Alexandru Odobescu, în „Pseudokinegheticos”, fragmentul „Pe plaiurile Bisocii”: „Plecai călare ca să merg la Bisoca, sat în două chipuri interesant: mai întâi fiindcă de sub dealul pe care el şade, izvorăşte Peceneaga, un pârâu cu nume preţios pentru etnografii ţării; al doilea, pentru că într-însul trăiesc şi se prăsesc, din neam în neam, cei mai frumoşi bărbaţi din tot plaiul împrejmuitor.”

Nu există om care să nu se declare cucerit de frumuseţea peisajului şi a oamenilor din Bisoca. Acestea l-au inspirat cândva pe pictorul Nicolae Grigorescu să realizeze aici, tablourile „În pajişte”, „În vârful munţilor Bisoca”, „Ţărani călări” şi ”Bisoceanca”. Tot aici, la Bisoca, poetul Vasile Alecsandri a cules, la jumătatea secolului al XIX-lea, balada „Mioriţa”. Alexandru Vlahuţă menţionează, în opera sa  „România Pitorească”, exploatările miniere din masivele de sare şi din zăcămintele aurifere aflate în această regiune.

Din aceste locuri de le­gendă se spune că a plecat ciobanul Bucur, întemeietorul Bucureştiului. În satul Pleşi se găseşte o piatră uriaşă, fenomen natural unic în lume, care poartă astăzi numele de „Masa lui Bucur”. Odată ce am cunoscut doar o parte din ceea ce Bisoca poate oferi călătorului, nu este de mirare că Aurelia Căşaru ar face orice pentru a insufla pasiunea pentru tradiţie şi altor generaţii de copii, atât din Bisoca, dar şi din alte zone ale judeţului Buzău.

Am auzit prima dată de Aurelia Căşaru în urmă cu ceva timp. Ea şi sora sa, Cristina, şi-au propus să reînvie tradiţia covoarelor ţărăneşti de ­odi­nioară şi au început un proiect îndrăzneţ: realizarea unor covoare din păr de capră. Deşi este un proiect de suflet, a fost nevoită să renunţe la el, însă pentru scurt timp. Acum are în plan alte proiecte la fel de îndrăzneţe, care au acelaşi scop: menţinerea vie a tradiţiilor bisocene.

Am luat legătura mai întâi cu Cristina Căşaru, pentru că doream să cunosc mai multe ­des­pre munca lor. Absolventă a Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, Cristina mi-a spus că au avut, în 2014, această iniţiativă, la care a participat toată familia, după cum mi-a spus, de altfel, şi sora sa, Aurelia. Pasiunea pentru tradiţie le-a fost insuflată din generaţie în generaţie. Mai nou, Aurelia Căşaru mi-a spus că vor să omologheze două branduri: ,,Opinca urbană“ şi ,,Zestrea Bisoceană”.

Dar haideţi să vedem ce ne dezvăluie Aurelia Căşaru: ,,În timpul facultăţii am făcut şi cursuri de design vestimentar, trei ani de zile. Am făcut şi aici, în Buzău, la Palatul Copiilor, design vestimentar, în timpul liceului. După cursul de design am făcut masterul de etnografie şi folclor la Bucureşti. L-am făcut fix pentru mine. În anul meu, când am dat la facultate, nu era licenţă pe etnografie, la Universitate este un an lite­ratură universală şi un an etnografie. La mine nu a fost etnografie şi n-am ştiut de existenţa acestui master, dar în anul I de facultate am aflat şi de atunci mă gândeam că vreau să fac un master de etonografie şi uite că peste vreo 6-7 ani l-am făcut“.

Reporter: Ce are matema­tica în comun cu ceea ce faci tu acum?

Aurelia Căşaru: Matematica te formează foarte mult, cumva te ordonează. Eu, în general, mă consider un artist, nu un matematician. Cumva matematica m-a ajutat să mă organizez foarte bine. Artiştii sunt în general mai… altfel. 

Reporter: Dacă eşti o fire de artist cum spui tu, de ce ai urmat Facultatea de Matematică?

Aurelia Căşaru: Nu ştiu, aveam câteva opţiuni. Am luat toate facultăţile la rând şi am început să elimin. M-aş fi dus la Litere, dar m-am gândit că după ce termin facultatea nu ai neapărat o perspectivă. Atu­nci m-am dus la Facultatea de Matematică, pentru că îmi plăcea şi matematica. Nu m-a obligat nimeni să mă duc. Şi liceul l-am făcut la mate-info, aici, la Hasdeu. Am predat matematică. Îmi place foarte, foarte mult să lucrez cu copiii, dar momentan nu simt nevoia să revin, simt că nu vreau să fac asta, adică îmi place mai mult partea de etonografie şi folclor.

Reporter: Deci artistul din tine, spune „lasă deoparte matematica şi ocupă-te de lucrurile artistice…”

Aurelia Căşaru: Da, cam aşa ceva…

Simplitate, pasiune pentru tradiţie, fascinaţie pentru lumea satului de altădată. Este ceea ce putem spune despre Aurelia Căşaru. Îţi este suficient să spui  un singur cuvânt – tradiţie – şi instantaneu vezi cum faţa ei radiază de bucurie că cineva este interesat să audă şi să cunoască tot ceea ce înseamnă acest lucru.

Reporter: De unde pasiunea pentru tradiţie? Ce v-a atras pe tine şi pe surorile tale?

Aurelia Căşaru: Noi suntem de la Bisoca, o zonă în care se spun foarte multe poveşti şi tradiţiile încă se păstrează, fiind şi o zonă destul de izolată. În familie tot timpul am văzut dragostea pentru tradiţie. Adică de când eram mici, ambele bunici şi mama au avut război de ţesut în casă. Cred că asta a fost cândva, până în anii 2000. Din 2000 şi până în 2015, a fost o perioadă în care tradiţiile erau lăsate la o parte. Costumele pe care le avem păstrate de la bunici, le purtăm aşa, cu foarte multă grijă, pentru că tot timpul ne spuneau să nu cumva să păţească ceva, că le-au făcut cu multă trudă. Practic, ei ne-au învăţat, părinţii şi bunicii.  Noi suntem trei surori şi fiecare face altceva. Adică, eu am terminat Matematica, cea mare  Medicină Veterinară şi cea mică este acum la Farmacie.

Pasiunea pentru artă po­pulară şi meşteşuguri le-a determinat pe cele două surori  – Aurelia şi Cristina Căşaru – să înfiinţeze la Bisoca, în timp, Asociaţia „Zestrea Bisoceană”, o întreprindere socială denumită “Artă şi Tradiţii Bisocene”, precum  şi un ONG.

Reporter: Lumea a uitat de tradiţii şi, mai ales, de meşteşugurile de altă dată…

Aurelia Căşaru: Da, pe de o parte au uitat, pe de altă parte, la noi cel puţin, s-au păstrat foarte multe tradiţii şi se păstrează în continuare. Noi, când am făcut asociaţia, cu gândul acesta am făcut-o, cumva ca să readucem tradiţiile şi să învăţăm copiii să iubească tradiţia şi să fie mândri să ducă pe mai departe tradiţia, să fie aşa cumva nişte mici ambasadori ai tradiţiei rurale. Asociaţia este gândită cumva pentru copiii din zonele rurale, să fie educaţi în spiritul valorilor tradiţionale, dar şi pentru oamenii bătrâni. În acest scop, am făcut ca proiect şezători, să adunăm laolaltă bătrânii şi tinerii. Deci la Bisoca am făcut o şezătoare cu tineri, copii şi bătrâni, apoi am mers cu şezătoarea la Bucureşti şi am mai făcut separat o şezătoare pentru copiii cu care mergem la festivaluri. În fiecare an avem şcoala de meşteşuguri, timp de o săptămână, copiii din localitate vin şi învaţă să ţeasă, să coasă şi, la final, fac nişte produse pe care le vindem în târgul din localitate. Anul acesta, pentru că am reuşit să mă întorc acasă, facem şcoala de meşteşuguri, dar o facem pe tot parcursul anului. Avem şase copii, trei băieţi şi trei fete. Băieţii îşi fac propriile brâie şi fetiţele şi-au cusut nişte batiste specifice zonei noastre, care se foloseau la nunţi. Cu aceşti copii am tot lucrat, iar scopul nostru este să îi ducem la Olimpiada de meşteşuguri.

Reporter: Este pentru prima dată când copiii participă la o astfel de competiţie?      

Aurelia Căşaru: Da. Faza judeţeană a Olimpiadei va avea loc în judeţul Buzău, în luna iunie, şi dacă trec de această etapă vor merge la faza naţio­nală, undeva în luna iulie, la Sibiu. Olimpiada este organizată de Muzeul Astra Sibiu. Este pe anumite categorii de meşteşuguri: pe cusut, pe ţesut, pe încondeiat ouă, sunt diferite meşteşuguri pe care se pot încadra.   

Reporter: Aceste produse, pe care le fac copiii, au fost căutate de străini?      

Aurelia Căşaru: Dacă mergem la târguri, pentru că mergem în general la cele din Bucureşti sau chiar şi în Sibiu, chiar am vândut străinilor, turiştilor care vin în România. Avem produsele plasate în aeroport şi în mai multe ­ma­gazine din Bucureşti şi din ţară.

Reporter: În 2014 aţi avut o iniţiativă interesantă: crearea unor pături din păr de capră…

Aurelia Căşaru: Oficial, totul a început în 2014. Iniţial aşa am început. Ne-am gândit să promovăm părul de capră… chiar nu se prelucrează, nici lâna nu se prelucrează la noi şi în toată România. Şi am constatat că ar merge foarte bine pe export, adică noi chiar am contactat câteva persoane, doar că, fiind la început, ne e foarte greu să facem export. Atunci ne-am reorientat spre produse care merg pe piaţa din România, adică avem partea de producţie efectiv, partea de ateliere şi partea de ONG, adică partea de activităţi pentru comunitate.  

Reporter: Cam câte ore v-ar lua să faceţi, de exemplu, un covor din păr de capră de o dimensiune mai mică?

Aurelia Căşaru: Este foarte greu de spus exact, pentru că iei părul de capră, îl speli, îl usuci, îl torci, îl ţeşi, adică sunt multe etape. Părul de capră nu se prelucrează industrial, adică nu poţi să-l torci industrial, ci doar manual. Lâna, de exemplu, da, se poate face industrial, dar la părul de capră este ­alt­fel. Fiind un pic mai dificil, momentan am lăsat un pic în spate acest proiect cu părul de capră. Vrem să revenim pe partea asta, cumva la cum am planificat noi, poate la anul. Atunci am ales să mergem foarte mult pe partea de bete, de brâie ţesute şi pe partea de opinci.

Odată ce mi-a spus despre opinci, Aura a mai adaugat: ,,Poate nu aţi văzut cu ce am venit încălţată?”. Şi atunci îmi arată foarte mândră  încălţările sale… Rămân puţin uimită, pentru că iniţial nu observasem că, deşi era îmbrăcată în costum, în picioare avea … ,,opi­nci urbane”! O combinaţie interesantă între modern şi tradiţional, despre care Aura mi-a spus că a avut feed-backuri pozitive, spre încântarea sa.

Reporter: Cum a reacţio­nat lumea când te-a văzut cu ce eşti încălţată?

Aurelia Căşaru: Am primit numai feed-back pozitiv, adică toată lumea era foarte încântată. Îmi plac foarte mult, pentru că, na…, îmi spune ea râzând.

Reporter: Bănuiesc că eşti foarte mândră atunci când le porţi?

Aura Căşaru: Da… mai ales că sunt făcute de mine…

Mereu cu zâmbetul pe buze şi dezinvoltă, Aura îmi povesteşte, mai apoi, despre câteva dintre proiectele familiei sale, a cărei pasiune pentru artă populară şi meşteşuguri a fost moştenită de la o ge­neraţie la alta.

Aurelia Căşaru: Proiectul cu păr de capră mi-e de suflet, aşa, dar nu a venit momentul lui. Acum trebuie neapărat să omologăm „opincile urbane”. Prima pereche de opinci am făcut-o acum doi ani şi acum o port. Vara în general port numai opinci. Am început acum doi ani un proiect cu opinci, era special făcut pentru festivalul Street Delivery în Bucureşti (evenimentul-manifest pentru arte, urbanism şi arhitectură Street Delivery, n.r.) şi atunci am făcut acele eco-opinci. Erau ceva special, nu foloseam ni­mic de provenienţă animală.

Reporter:  Şi atunci opincile din ce sunt făcute?

Aurelia Căşaru: Aceste eco-opinci sunt făcute din material textil, pe care noi coasem diferite modele sau motive. Acum, ca să poţi purta pe stradă o opincă urbană, aceasta trebuie să aibă o talpă serioasă pentru că altfel se toceşte.

Reporter:  Te-ai gândit să le omologhezi?

Aurelia Căşaru: Mai urgent ar fi să omologăm opinca urbană, decât „Zestrea Bisocea­nă“ pentru că „Zestrea Biso­cea­nă“ este puţin probabil să o înregistreze  altcineva, cu tot ceea ce implică drepturi de autor şi aşa mai departe.

Reporter: Aşa îi spuneţi până la urmă, „opincă urbană”?

Aurelia Căşaru: Da, aşa ne-am gândit să-i spunem.       

Reporter:  Ce alte planuri  ai pentru a promova tradiţia bisoceană?

Aurelia Căşaru: Aş vrea să fac o tabără la Bisoca dedicată copiilor din mai multe zone rurale, în care copiii pe care i-am avut noi în şcoala de meşteşuguri, să devină la rândul lor profesori pentru ceilalţi. Asta ar fi prima dintre priorităţi pe partea de asociaţie, iar pe partea de firmă să dezvoltăm mai mult producţia şi să ducem ,,opinca urbană” în toate judeţele ţării.  

Am încheiat interviul zâmbind. Trebuie să recunosc faptul că am avut parte de o mică infuzie de tradiţie, care de ce să nu recunosc, m-a făcut să mă simt mândră că sunt buzoiancă şi că noi, ca români, ar trebui să milităm mai mult pentru păstrarea tradiţiei, care trebuie înţeleasă în primul rând cu sufletul şi nu doar cu mintea.

DISTRIBUIȚI
loading...