Ce înseamnă “bătrân” pentru noi toţi? Cineva care a împlinit 70, 80 sau 90 de ani? În cazul de faţă ne referim la persoane despre care se poate spune că au câştigat pariul cu viaţa: când ai 100 de ani, bătrâneţea chiar nu mai contează!

În judeţul Buzău mai sunt doar şase persoane – toate femei, domiciliate în Buzău, Râmnicu Sărat, Mânzăleşti şi Padina – care s-au născut odată cu România Mare. Au asistat la ororile celui de-al Doilea Război Mondial, au învăţat să-şi reprime visurile şi idealurile în timpul regimului comunist şi s-au străduit să înţeleagă noul sens al lucrurilor, aşa cum acesta s-a conturat până în prezent.

Am avut onoarea să cunosc una dintre aceste doamne, Ecaterina Cristea, născută în judeţul Tulcea şi mutată în Buzău cu serviciul, în urmă cu mai bine de 70 de ani.

Am ajuns recent la casa doamnei Cristea. Inima îmi era cât un purice de emoţie, mai ales la gândul că voi vedea cu ochii mei o istorie, un om care trăieşte de un secol. Din curtea plină de verdeaţă abia se zărea casa, veche de mai bine de 70 de ani. Urcam treptele clădirii şi în acelaşi timp mi s-a pus un nod în gât. Nu ştiam dacă voi putea vorbi cu ea, dacă va dori să-mi împărtăşească din experienţele trăite pe durata vieţii sale. În acelaşi timp mă întrebam cum este să trăieşti la această vârstă, cum se vede viaţa la 100 de ani. Am ajuns în camera în care obişnuieşte să stea de aproape trei ani, de când pu­te­rile au lăsat-o.

Aşezată pe un pat imens, se uita la mine cu nedumerire. Era o mână de om, ai cărui ochi nu încetau să mă cerceteze. Mă aşteptam să văd puţină emoţie în glasul ei, având în vedere că cineva necunoscut îi venise în vizită. Departe de a se întâmpla aşa ceva! M-a invitat să iau loc şi m-am fâstâcit când, la doar câteva minute după ce am salutat-o şi m-am prezentat, m-a întrebat foarte hotărât “Cu ce ocazie sunteţi dumneavoastră aici?”. Încerc să îi zâmbesc, dar parcă nimic nu părea să-i clintească de pe faţa sa acea mirare, că mă vede în casa ei.

La cât de mică era fizic, totuşi atitudinea sa îmi crea impresia că ea era profesoara, iar eu eram acel elev care a făcut o boacănă şi se uită pe furiş să vadă dacă a fost prins. I-am explicat rostul vizitei mele. I-am povestit că şi eu am o bunică ce a trecut prin al Doilea Război Mondial… Deja s-a destins, iar mie parcă îmi revenise sufletul la loc. Totuşi, ochii vioi, dar înceţoşaţi de ani, nu încetează să mă cerceteze şi la un moment dat îmi spune:

Ecaterina Cristea: Interesant de ce aţi venit dumnea­voastră la mine…

Reporter: Dar este foarte interesant, aveţi 100 de ani şi …, încerc să îi răspund înflăcărată şi dornică să aflu cât mai multe despre viaţa ei, însă întrebarea ei îmi întrerupe elanul. 

Ecaterina Cristea: Şi de­ranjează pe cineva asta?  

Reporter: Din contră. De ce credeţi că ar deranja pe cineva? Este o problemă acest fapt?

Ecaterina Cristea: De ce să fie o problemă? Capul meu încă mai analizează…

Observ că are un umor fin şi dezarmant în acelaşi timp. Pe durata discuţiei pe care am avut-o cu doamna Cristea, recunosc faptul că am avut parte de câteva astfel de momente. Emoţiile nu m-au părăsit nicio clipă, cât timp am vorbit cu ea şi cu fiica sa adoptivă. Aşa am aflat că Ecaterina Cristea s-a născut pe 7 octombrie 1917, însă, fiind perioada războiului, pe certificatul ei de naştere a fost trecută ziua de 1 ianuarie 1918. Totuşi, familia îi serbează ziua întotdeauna pe data de 7 octombrie. Nu încetez să mă uimesc cum a ajuns la această vârstă, iar în mintea mea îmi apărea tot timpul acel gând “Ai în faţa ta o istorie”.

Reporter: Cum este viaţa la 100 de ani?

Ecaterina Cristea: Este bună şi este foarte frumoasă viaţa la 100 de ani, îmi răspunde lăsându-se uşor pe spate şi luând o poziţie de relaxare.

Reporter: Cum vă simţiţi?

Ecaterina Cristea: Foarte bine. N-am nevoie de nimic. Ce am la mine înseamnă că asta îmi trebuie. Sunt sănătoasă tun.

Reporter: Asta e foarte bine. Bunica mea e puţin mai tânără decât dumneavoastră ca vârstă, iar viaţa ei depinde de medicamente. Adică este mai bolnavă la vârsta ei, faţă de dumneavoastră…

Ecaterina Cristea: E mai bolnavă… Adică ce, eu sunt bolnavă? Ce am eu cu boala? Ea îşi vede de treaba ei, eu de treaba mea. Nu am luat în viaţa mea pastile, în afară de perioada accidentului şi de antibioticele de acum.

Aurelia Cristea: Nu a luat medicamente în viaţa ei. Dacă răcea, ea nu lua medicamente. Îşi făcea un ceai şi sirop de cătină (…) Cu câţiva ani în urmă, am dus-o la spital unde a avut operaţia de bursită (bursa este un mic sac cu lichid, ce funcţionează ca suprafaţă de alunecare între diferite ţesuturi ale organismului, pentru a reduce frecarea, n.r.), iar analizele au ieşit foarte bune pentru vârsta ei. Acum ia, într-adevăr, nişte antibiotice pentru piciorul ei. Totul se trage de la accidentul de tren pe care l-a avut (…) Până la 80 de ani vedea foarte bine. Băga şi în ac, citea, n-avea nicio treabă.

Accidentul de tren l-a avut la vârsta de 50 de ani. Pe vremea când lucra la Boboc, s-a învoit trei zile pentru a merge la surorile ei, în Tulcea, să le ajute cu unele treburi. A plecat noaptea şi a încercat să prindă trenul din mers. Neşansa a făcut să ajungă sub roţile trenului. A stat trei ani internată în spital, iar în această perioadă a pierdut un picior, iar celălalt i-a fost afectat. Acest lucru nu a împiedicat-o însă să-şi vadă de viaţa sa. “Toată viaţa a avut o voinţă extraordinară. Eu aşa am cunoscut-o, cu acea rană. A mers foarte greu având rana aceea. Când a venit din spital, s-a suit pe scară şi a văruit singură camera asta în care stăm. Ea singură. Vă daţi seama ce voinţă a avut? Nu s-a văitat niciodată.  N-a spus niciodată “Doamne, de ce mi-ai dat viaţa asta?”, nu, niciodată. Ea a mulţumit lui Dumnezeu, indiferent ce şi cât a avut, ea a mulţumit lui Dumnezeu. Până la 80 de ani ea tăia lemne singură, în genunchi, pentru că ea, de la 50 de ani până astăzi, numai în genunchi a mers. A făcut şi bursită mergând în genunchi. Până în revoluţie, grădina pe care o vedeţi aici, toată a fost a ei. Toată o lucra în genunchi, cu cuţitul în mână. Avea absolut de toate în curte: roşii, castraveţi, de toate. Avea şi un lac unde creştea boboci de raţă, de gâşte, ce avea ea acolo. Mulţi pomi fructiferi avea în curte. S-a ocupat de toate (…) Nu accepta ajutor, indiferent de situaţie. Când era ger, aşa cum era pe vremuri, mergea în genunchi până la poartă, fără probleme. Îi vedeai piciorul vânăt, nu se văita. Zicea “Da’ ce, un pic rece şi te vaiţi, da”. (…) Gândiţi-vă că ea, aşa, în genunchi, a făcut circuitul Europei. Deci se urca în autocar. Pleca mai devreme cu o oră, ca să ajungă la autocar, că se ducea pe jos. Se ducea în excursie şi povestea că acolo, în Rusia de exemplu, când ajungea la scările rulante, nu putea să se urce şi atunci venea o rusoaică şi o lua pe sus ca pe un pui de găină şi o urca. L-a văzut pe Lenin în sicriul acela de sticlă. A fost în Leningrad, în Cehoslovacia, în Polonia, în Ungaria. Metroul şi liftul nu i-au plăcut niciodată. Unui om crescut în aer curat, la ţară, nu-i plac spaţiile închise“, mi-a povestit Aurelia Cristea, fiica sa adoptivă.

„În mijlocul furtunii, ea şi surorile sale erau liniştite“

Ecaterina Cristea este al şaselea copil al familiei. Părinţii ei erau sărmani – mama casnică, iar tatăl pădurar – însă copiii, patru fete şi doi băieţi, nu au răbdat de foame. E adevărat, în perioada celor două Războaie Mondiale, dar şi după încheierea acestora, sărăcia şi foametea erau prezente.

Reporter: Aveţi un nume foarte frumos, Ecaterina…

Ecaterina Cristea: Da, mi l-au dat părinţii mei.

Reporter: Unde v-aţi născut?

Ecaterina Cristea: M-am născut în satul Niculiţel, la 30 de kilometri de Tulcea. Vara veneau foarte mulţi oameni să se plimbe pe acolo. Era şi pădure şi erau podgorii multe. Toamna nici nu mai vorbesc ce vii pline de struguri erau atu­nci. Mergeam la cules când eram copil. În Tulcea am lucrat ca funcţionară, în altă parte eram dactilografă.

Reporter: Aţi muncit de tânără, din câte îmi spuneţi dumneavoastră…

Ecaterina Cristea: De ce să nu muncesc, dacă mie asta îmi făcea bine?

Aşadar, viaţa grea a învăţat-o pe doamna Cristea să iubească munca. Tatăl său a fost angajat pădurar în locul altcuiva, pentru că avea şapte guri de hrănit şi pentru că avea o calitate, care şi în acele vremuri, dar mai ales în prezent, este tot mai rar întâlnită: cinstea. Aurelia îmi povesteşte că înainte de a-l angaja, patronul l-a testat, l-a urmărit să vadă dacă este cinstit sau nu. Când a realizat că bărbatul era de o onsetitate ieşită din comun, l-a angajat pe loc. Aşa a avut bani cu ce să-şi întreţină familia şi, mai ales, să-şi educe copiii.

Aurelia Cristea: Îmi povestea de părinţii ei că au fost de o cinste ireproşabilă. Surorile ei munceau foarte mult acolo la ţară, pe câmp şi ştiţi cum e… o muncă grea, dar ei nu s-au văitat  niciodată, nimeni. Indiferent de lipsurile pe care le aveau – eu ca şi copil nu am simţit că ele sunt sărace – nu vedeai supărare pe faţa lor, nu vedeai întristare, vedeai tot timpul o faţă senină. Ele aveau foarte puţin, deci, pensia ştiţi cum era la C.A.P. Nu exista să aibă cum avem noi de toate, nu. Dar n-am văzut o dată supărare la ele. Deci, nici n-am realizat eu, ca şi copil, că ele ar fi sărace. N-am realizat, pentru că aveau o pace pe care noi nu o înţelegem, o pace deosebită. În mijlocul furtunii, ele erau liniştite. Stăteau vis-à-vis de cimitir. Să aibă vreun complex, ceva, nu, nicio problemă, totul e în regulă. Eu, crescând cu ele, n-am cunoscut frica. Până am ajuns la facultate, eu nu am ştiut ce înseamnă frica. Atunci când auzeam “Mi-e frică”, eu întrebam “Ce e aia?”. Da, pentru că oamenii cinstiţi, oamenii care au frică de Dumnezeu, nu mai ştiu ce înseamnă frica de întuneric, de răutatea oamenilor, pentru că eu am trăit printre oameni deosebiţi. Pe vremea mamei, când eram eu copil, oamenii erau de o omenie extraordinară, nu exista sentimentul de nesiguranţă. Mergeam noaptea cu trenul fără probleme. La 13 ani, eu, ca fată, mă duceam de aici în Tulcea şi mama mă trimitea noaptea, pentru că era răcoare, cu trenul. De acolo luam maşina 30 de kilometri până la Niculiţel. Nu s-a întâmplat niciodată nimic. 

Reporter: Şi plecaţi de aici din Buzău până acolo? De ce?

Aurelia Cristea: Da, mă trimitea la surorile ei, că erau singure acolo. Eu stăteam aici în Buzău cu mama, mergeam la şcoală şi mai mă duceam acolo la surorile ei, că erau în vârstă. Erau mai mari decât mama şi atunci mă duceam să le ajut, sau să le duc diverse lucruri ce aveau ele nevoie. Dar mă duceam fără probleme… Mai du-te în ziua de astăzi. Trimi­te-ţi copilul de 13 ani cu trenul noaptea.

„A primit viaţa ca un dar de la Dumnezeu“

În timpul dicuţiei, Ecaterina Cristea mă întreabă dintr-o dată râzând cu poftă: “Connaissez-vous le langue francaise?”. Îi răspund în franceză, uimită de faptul că nu mă aşteptam să mai ţină minte vreun cuvânt dintr-o limbă străină, ştiind mai ales că lipsa practicii duce inevitabil la uitare. Atunci îmi spune că a urmat şcoala generală din satul Niculiţel, iar mai apoi a urmat încă şapte clase la liceul din Tulcea, acolo unde a învăţat limbile franceză şi germană.

Ecaterina Cristea: Părinţii se ocupau de mine. Aveam nevoie de mâncare, îmi dădeau mâncare. Aveam nevoie să dorm, dormeam… şi tot aşa.

Reporter: Eraţi şase copii, din câte am înţeles…

Ecaterina Cristea: Vous avez raison, am fost şase fraţi… Maria, Ileana, Iacob, Marin…

Aurelia Cristea: Când eram mică ea mă consilia, ca să pot învăţa şi eu. De la ea ştiu franceză şi germană. Eu în şcoală am făcut doar engleză şi franceză.   

După ce a terminat liceul pe care l-a urmat în Tulcea, s-a angajat. De acolo a primit o ofertă de serviciu mult mai bună, în Buzău. Avea aproape 22 de ani când a început cel de-al Doilea Război Mondial. Este interesant că deşi a trecut prin clipe cumplite în timpul acestei perioade, ca mulţi alţii de altfel – şi-a pierdut un frate pe câmpul de luptă -, Ecaterina Cristea nu a dezvăluit prea mult din acea vreme. Când am întrebat-o, părea ermetică şi parcă dornică să nu şi le mai amintească.

Reporter: Spuneţi-mi, vă rog, cum a fost perioada aceea a războiului? Ce vă mai amintiţi din acele vremuri?

Ecaterina Cristea: Sunt prea multe care s-au întâmplat în viaţă…

Reporter: Povestiţi-mi mă­car câte ceva din ce vă vine acum în minte…

Ecaterina Cristea: Ce aveţi dumneavoastră nevoie de ele?

Reporter: Pentru că vreau să vă cunosc viaţa, să ştiu cum aţi trăit…

Ecaterina Cristea: Am trăit normal. Oamenii trebuie să fie împreună. Am muncit aşa cum era normal şi făceam ceea ce trebuie.

Aurelia Cristea: Erau genul de oameni care au trecut prin foarte multe greutăţi şi viaţa asta normală, pe timp de pace după război, lor li s-a părut foarte uşoară (…) Au trecut prin foamete, nu s-au văitat. Îmi povestea că a murit inclusiv calul de foame, aşa secetă a fost. Ei erau miloşi cu animalele şi trebuia să se ducă cu calul la Tulcea să aducă nu ştiu ce de mâncare de acolo şi calul a căzut pe drum şi nu au mai putut să ajungă acasă. Atunci a trebui să care căruţa ei. Aşa de greu a fost în perioada aceea. Ei au trecut prin greutăţi mari, dar nu s-au văitat. Spuneau că într-adevăr a fost foamete. Ei mâncau foarte puţin, dar nu se văitau că n-au. Eu, de exemplu, dacă n-ar fi, ar şti zece vecini că n-am. Ei, ea nu, nu ştia nimeni când n-are. De exemplu, cum m-a crescut pe mine în ideea că dacă n-ai, să nu te ştie nimeni, eu în facultate dacă făceam foamea, nu mă ştia nimeni că n-am. Răbdam până când aveam, dar nu îmi dădea prin cap să mă duc să mă împrumut la cineva până când am, nu. Dacă n-am, tac din gură. Pentru că aşa au fost ele şi aşa m-au crescut şi pe mine. Deci nu exista conceptul ăsta “Măi, n-am, dă-mi şi mie, că n-am”, nu exista aşa ceva. Acest văitat nu exista. Era atâta pace şi bucurie în puţinul ăla pe care-l aveau. Îmi povestea că erau mulţi la masă şi când mâncau cu lingura de lemn dintr-o strachină acolo, unul din ei lua mai mult grosul şi îi dădeau cu lingura în cap şi spuneau “Măi, ia şi zeamă, că noi ce luăm?”. Era acea lipsă, dar era şi bucuria de a fi împreună cu toţii. Gândiţi-vă că erau ei şase la masă şi cu părinţii, opt (…) Mamei, dacă a trecut prin greu şi l-a depăşit cu brio, i s-a părut viaţa foarte uşoară. În perioada războiului, ea se ducea la serviciu şi nu avea treabă cu altceva. Nu a fost afectată în mod direct. Ea îşi vedea de treaba ei, se ducea la spital, ajuta pe cine putea. Nu mi-a povestit că ar fi fost afectată. Ea, fiind şi o fire care nu se vaită, nu mi-a povestit despre ororile astea ale războiului, nu, ea mi-a povestit doar partea frumoasă: că era conştiincioasă şi-şi făcea datoria ce avea de făcut acolo la serviciu.

Atunci când a început războiul, s-a angajat în Buzău, la Sfatul Popular, iar la spital lucra ca voluntar. Se ocupa de partea de acte, cu evidenţa populaţiei. Era anul 1944,  Ecaterina Cristea avea 26 de ani şi aici l-a cunoscut pe cel ce avea să îi fie soţ, vreme de aproape 24 de ani.

Aurelia Cristea: Viitorul soţ fusese rănit pe front şi era internat în spitalul unde lucra mama şi aşa s-au cunoscut. Ea a venit în spital, l-a cunoscut, iar când s-au văzut a fost dragoste la prima vedere, au rămas împreună. Între timp, el s-a vindecat, mai apoi a devenit ofiţer la Boboc şi prin 1950 s-au căsătorit şi s-au mutat în casa aceasta. Ea s-a mutat de la Sfatul Popular la Boboc şi au lucrat acolo împreună, pentru că el nu ar fi acceptat să o ştie departe. Ea a lucrat acolo ca şi cadru civil, dar se ocupa şi de spectacole, pentru că a fost ­ta­lentată în domeniul ăsta. Făcea tot felul de spectacole frumoase sâmbătă şi duminică, în unitate, acolo. Adică cu teatru şi cu muzică, nu era un spectacol simplu, era organizat de ea, gândit de ea, totul. A avut o viaţă frumoasă, când venea de la serviciu cânta, nu ca noi, când venim de la serviciu nervoşi, plini de griji şi cu gândul ce facem acasă. Nu, ea venea cântând. Ea a primit viaţa ca un dar de la Dumnezeu. În fiecare seară când se culcă, îi mulţu­meşte lui Dumnezeu că e sănătoasă, indiferent ce are.

Reporter: Şi acum?

Aurelia Cristea: Da, eu nu am cunoscut-o decât aşa, după accident. Eu aşa am cunoscu­t-o.

Imediat după accident, soţul său a divorţat. Atunci, Ecaterina Cristea a decis să adopte un copil. Aurelia avea trei ani atunci când a ajuns în această casă, în care locuieşte şi acum, alături de mama şi de fiica sa.

Aurelia Cristea: Avea 52 de ani când m-a înfiat. În momentul în care ea a avut accidentul, ei au divorţat. El s-a recăsătorit la Bucureşti, are un băiat. Între timp el a murit, cred că în urmă cu 20 de ani. Ea a rămas aici în casa aceasta, a soţului de fapt. Casa aceasta i-a fost atribuită pentru că era nora primarului Buzăului şi i s-a spus să stea acolo. Când socrul a vrut să-i facă actele, ea a spus că nu are nevoie de o casă atât de mare, ci de una mai mică. Şi atunci el i-a zis să stea aşa, fără acte. Între timp, soţul ei fiind în Armată, casa a devenit spaţiu MFA (Ministerul Forţelor Armate, n.r.). Atunci în partea din faţă a casei a stat mama cu soţul şi în spate o altă familie, tot militari. Între timp, militarii – ştiţi cum se mută dintr-o localitate în alta -, au plecat şi mama şi s-a mutat cu soţul în Braşov şi apoi au revenit aici. După aceea a mai venit o familie, care erau civili şi au vorbit cu soţul mamei şi au convenit să le dea camera de lângă, ca să poată să stea într-un spaţiu MFA. După aceea s-au mutat şi cei din spate, iar acum vecinii au trei sferturi din casă şi noi am rămas cu sfertul ăsta. Dacă mama a rămas singură, că el a plecat, ea a rămas doar cu camera asta şi aici practic m-a crescut pe mine (…) Pe mine mama m-a crescut cu romanţe. Mă adormea cu romanţe. Mama era aşa, pe partea umanistă. Şi avea un fel aşa plăcut de a fi… Nu exista persoană pe care să nu o ajute. 

În ciuda greutăţilor, Ecaterina Cristea nu s-a plâns niciodată. Fiind o persoană cu caracter puternic, a muncit şi a făcut în aşa fel încât fiica sa să nu ştie ce înseamnă sărăcia.

Aurelia Cristea: A fost o persoană puternică, nu se punea problema că nu o să aibă grijă de mine sau că nu o să-mi dea educaţie. Nu, mi-a dat educaţie, mi-a dat o situaţie bună, sunt inginer chimist. Nu mi-a zis niciodată în cei 17 ani de studiu “Dar tu nu înveţi?”, nu. A ştiut să mă facă să învăţ, fără să-mi impună, să-mi placă mie. M-a stimulat tot timpul. Îmi spunea: “Foarte bine, o să fie şi mai bine. O să vezi că o să iei note şi mai bune, o să vezi că o să reuşeşti”. Asta era metoda ei (…) Mama era foarte echilibrată. Totul avea măsură, ordine. Pentru că a lucrat la Boboc, m-a crescut în stil cazon, adică la zece seara stingerea, la şase scularea. Ore fixe. Parolist. Deci nu exista să nu ai cuvânt şi m-am adaptat greu la prezentul de acum, pentru am fost crescută în alt fel. Şi în mâncare, mama era foarte ordonată. Deci nu mâncat haotic, când apuci şi cum apuci. Nu, totul ordonat şi cu măsură. Mâncare bună, sănătoasă, indiferent ce bani avea, erau pentru mâncare. M-a crescut dintr-o pensie de 1.600 de lei, cum era pe timpul lui Ceauşescu, dar niciodată nu s-a pus problema că nu avem bani de mâncare. Renunţa la altele, dar mâncarea trebuia să fie mâncare.    

„Munca este secretul“

Doamna Cristea este singura dintre cei şase copii care mai este în viaţă. Una dintre surori a murit de meningită, pe când copilul ei avea doi ani. Celelalte surori s-au stins la vârste înaintate, 78 şi respectiv 83 de ani. Un frate l-a pierdut pe front. A plecat de acasă, a trimis scrisoare că este bolnav, iar scrisoarea nu a mai ajuns la familie. A murit la unitate şi tot acolo a fost îngropat. Celălalt a murit destul de tânăr, răpus de pneumonie. Doar una dintre surorile ei a mai avut urmaş, o fată, care acum are în jur de 77 de ani. Mama ei s-a stins la 92 de ani, iar tatăl, cu aproape 20 de ani înainte. Are mereu o întrebare la care parcă nu-i găseşte un răspuns.

Ecaterina Cristea: Eu de ce-am trăit atâta timp?

Aurelia Cristea: Pentru că aşa a vrut Dumnezeu…

Ecaterina Cristea: Da? Aşa vrea Dumnezeu?

Aurelia Cristea: Dumnezeu hotărăşte. Cică dacă îţi respecţi părinţii, Dumnezeu îţi lungeşte zilele, şi tu ţi-ai respectat părinţii. Avea un respect deosebit faţă de părinţi, deosebit, îmi spune fiica sa adoptivă.

O întrebare mă obsedează încă din prima clipă în care am cunoscut-o pe bătrână. Aşa că, cu prima ocazie în care am un moment de pauză, nu ezit să i-o adresez. Răspunsul pare la fel de neaşteptat, ca oricare altul pe care l-am primit de la ea pe durata discuţiei.

Reporter: Care este secretul unei vieţi atât de lungi?

Ecaterina Cristea: Munca. Prin muncă făceam şi aşa aveam ce-mi trebuia. Şi asta-i tot.

Reporter: Ăsta este secretul? Munca?

Ecaterina Cristea:  Bineîn­ţeles că munca. Acum stau şi mă uit la pereţi şi îmi este greu. Mai fă ceva acum? 

Reporter: Ce le-aţi transmite acum tinerilor din ziua de azi? Cum să-şi trăiască viaţa?

Ecaterina Cristea: Măsură, răbdare şi educaţie. Părinţii să se ocupe de copii şi viceversa. Să se ocupe unii de ceilalţi.

Reporter: Asta este tot?

Ecaterina Cristea: Păi altceva, ce poate să fie? Asta e tot. Nu este suficient? Tinerii din ziua de azi au nevoie de educaţie din partea părinţilor.

Aurelia Cristea: Tinerii în ziua de azi au probleme. De ce? Părinţii nu au timp să-i educe. Sunt atât de presaţi şi de stresaţi de sistemul care este, încât practic le dau nişte indicaţii şi asta e tot. Or, educaţia unui copil presupune răbdare şi model, pentru că copilul una e ce aude, alta e ce vede şi preia ce vede, nu ce aude. Totul trebuie făcut cu măsură.

Uitându-mă pe chipul bătrânei rămân uimită de cât este de expresiv. Constat că cei 100 de ani parcă nici nu şi-au lăsat amprenta atât de adânc pe cât m-aş fi aşteptat, luând în considerare cele aflate de la ea şi de la fiica sa. Are un aer demn, oarecum sfidător şi totuşi este extrem de plăcută. Un zâmbet pişicher îi apare pe buze, iar în acel moment mă întreb ce îmi va mai spune, cu ce mă va mai uimi sau ştiu eu… poate va spune ceva la care să nu mă aştept şi care mă va face să zâmbesc la rându-mi, sper. Se uită fix în ochii mei şi parcă simt o radiografie completă.

Încerc să mă uit şi eu la fel, dar… parcă nimic nu-mi iese. Ochii înceţoşaţi par să nu mă lase să văd şi mai mult. E ca şi cum acel moment era rezervat doar pentru ea… şi atât. Cu un zâmbet în colţul gurii se lasă uşor pe spate, îşi aşează capul pe pernă şi, de parcă nimeni nu mai era lângă ea, încet, îşi închide ochii. A adormit, iar eu uitându-mă la ea mă întreb dacă voi ajunge vreodată – nu la vârsta ei, n-am nicio şansă – să adorm la fel de repede ca ea.

Plec fâstâcindu-mă, la fel cum am venit, încercând totuşi să nu-i deranjez somnul liniştit. Mă uit în curtea care a mai rămas şi în acel moment, parcă transpusă în mintea mea, o vedeam cum stătea în genunchi şi muncea la grădină. Mă întrebam dacă aş fi fost în stare să fac aşa ceva, dacă eram în locul ei. Nu, categoric, nu cred că aş fi putut. Ies pe poartă şi mai privesc pentru ultima dată casa. Deşi mi-a lansat o invitaţie, că mă mai aşteaptă în vizită, ştiu că timpul nu-mi va fi alături, aşa că mă îndepărtez cu dorinţa de a-mi păstra în minte zâmbetul şi chipul ei. Plec, iar gândul îmi zboară la bătrână, la cei 100 de ani ai ei… o viaţă, o istorie şi câte oare ar mai fi fost de spus…

DISTRIBUIȚI
loading...