L-am întâlnit pe Adrian Radu pe data de 11 aprilie, atunci când Asociaţia Pacienţilor în lupta cu Boala Parkinson “Laleaua Bu­zăului” a organizat un eveniment ce marca Ziua Mondială a Bolii Parkinson. Mi-a fost prezentat de preşedintele Asociaţiei, medicul neurolog Angela Mînă­scur­tă, care mi-a spus atunci că Adrian Radu este unul dintre pacienţii ce a suferit o operaţie, DBS (Deep Brain Stimulation – stimulare cerebrală profundă), care i-a mai îmbunătăţit viaţa. Mi s-a părut a fi un om timid şi totuşi deschis să vorbească, fără rezerve, despre această boală şi, mai ales, despre această intervenţie.

Atunci am aflat că în ciuda unei astfel de operaţii, este un om activ şi că este directorul unei firme din Buzău, unică în ţară, care produce aparate de protecţie a respiraţiei. În acea zi i-am spus că aş vrea să aflu mai multe despre această societate şi, nu după mult timp, am ajuns să îl cunosc şi pe managerul general Marian Radu. Am avut, recunosc, ceva emoţii, pentru că doream în acelaşi timp să aflu şi opinia lui vizavi de ceea ce se întâmplase de-a lungul timpului cu Adrian Radu. Spre surprinderea mea, am constatat că managerul general a fost extrem de deschis în a discuta şi acest aspect.

În timpul interviului pe care l-am luat celor doi directori ai firmei respective, am aflat în primul rând istoria acestei societăţi, greutăţile pe care le-au întâmpinat de-a lungul timpului cei patru parteneri care au început această afacere, faptul că, deşi nu este prea cunoscută, firma deţine un portofoliu impresionant de clienţi. Dintre aceştia amintim unităţile de pompieri din ţară, Centrala nucleară de la Cernavodă,  ArcelorMittal Galaţi, Azomureş, Metroul Bucureşti, sau unele aeroporturi din ţară.

În al doilea rând, atunci am aflat ce înseamnă de fapt succesul, de la managerul general Marian Radu al firmei Prosalv Buzău: „Succesul este de fapt un lucru la care trebuie să pui umărul în fiecare zi şi succesul nu este unul general, ci reprezintă realizări mici, care te duc un pic mai departe“.

Marian Radu

Reporter: Care a fost primul pas spre lumea antreprenorială?

Marian Radu: Să-i spunem… Revoluţia din ‘89, sau cum vreţi să îi spuneţi. Atunci am crezut că trecem într-o societate de tip capitalist, noi eram nişte ingineri tineri la acel moment, aveam diverse proiecte în cadrul întreprinderii de stat în care lucram şi, practic, în ‘90 am spus că poate ar fi bine să căutăm să ne dovedim capacităţile. La momentul acela vorbeam mai mult despre capa­ci­tăţile tehnice, pentru că atunci nu ştiam noi cu ce se mănâncă antreprenoriatul acesta şi am vorbit între noi patru colegi de la  Compartimentul de Proiectare de la I.P.I.C – CF (Întreprinderea de Proiectare şi Construcţie a Instrumentelor de Cale, actualmente VAE Apcarom, n.r.), acolo lucram la momentul respectiv, să vedem dacă putem să facem o firmă.  Am avut şi noroc, pentru că acea perioadă societatea respectivă dorea să scape de o problemă pe care o avea. În anul 1986, începuse în cadrul I.P.I.C – CF o activitate nouă şi, anume fabricaţia de butelii de înaltă presiune şi de echipamente conexe acestor butelii. Unul dintre produsele conexe ar fi fost aparatele de protecţie a respiraţiei, care erau nişte echipamente necesare şi solicitate de pompieri. A început în acea perioadă cu o colaborare cu pompierii din România, la nivel central – CTP (Comandamentul Trupelor de Pompieri). Atunci, doi dintre cei patru colegi cu care am vorbit fu­seseră prinşi în acest program de realizare aparate de protecţie a respiraţiei pentru trupele de pompieri din România. Ca în orice firmă comunistă la vremea respectivă, se punea accent în special pe producţie, pe realizarea planului. Erau şi indicatori de realizare de noutate, dar nu erau atât de importanţi şi atunci până în anul 1989, nu se finalizase acest program început, în niciun fel. Nu aveau nici măcar nişte prototipuri validate, la momentul res­pectiv. După 1989, pompierii s-au hotărât să întrebe foarte clar dacă I.P.I.C – CF poate să facă aceste produse sau nu, pentru că la vremea respectivă încă exista legea prin care, dacă se făcea ceva în România, n-aveai voie să aduci din import. Pompierii aveau nevoie de aceste echipamente şi atunci ei au întrebat: „Le faceţi sau le aducem din import?“. Atunci firma, care totuşi cheltuise nişte bani pe programele respective, a spus „Domnule, haideţi să facem altfel“. Prima dată au întrebat pe maiştri, pe cei care fuseseră implicaţi, dacă pot să ducă programul pe mai departe şi ei au spus „Domnule, nu suntem de specia­li­tate“. Adevărul ăsta era, pentru că firma în principal se ocupa cu echipamente pentru calea ferată care înseamnă, în general, mecanică grea, or aparatele de protecţie a respiraţiei sunt în special echipamente de mecanică fină. Erau nişte domenii relativ departe unul de celelalt şi conducerea firmei de atunci a întrebat „Doreşte cineva să preia în locaţie de gestiune fabricarea acestor produse?“. Noi vorbiserăm în principiu că am vrea să ne privatizăm, dar nu cu ceva anume şi când a venit această oportunitate, aceşti patru colegi au zis „Da, haideţi să încercăm să preluăm noi această activitate“.

Am făcut o firmă, care s-a numit “4RPlus” pentru că noi plecaserăm patru inşi, toate numele începeau cu litera R (Radu, Radu, Rocşoreanu şi Rădulescu) şi am spus “Plus” că poate, cine ştie, ulterior, mai intră şi alţii. În final au rămas trei, unul dintre colegi nu a avut curajul să meargă împreună cu noi. De ce? Pentru că ni s-a pus foarte clar problema: „Aţi preluat locaţie de gestiune, asta înseamnă că nu mai aveţi salariu la I.P.I.C – CF, vă întreţineţi din activitatea pe care vreţi să o faceţi“. Şi, practic, antreprenoriatul a început în momentul în care noi a trebuit să începem să producem bani, ca să avem şi pentru noi, cât şi pentru cei patru muncitori pe care i-am preluat în această locaţie de gestiune. Bineînţeles că a trebuit să plătim şi chirie.

Rep.: Cât de greu v-a fost la debutul acestei afaceri?

M.R.: Păi, n-a fost aşa de greu. Primele şase luni de zile am trăit din salariile soţiilor ca să putem să îi plătim pe ceilalţi. Cel mai greu a fost la început, pentru că până în ‘90, practic nu se realizase niciun prototip funcţional. Fiind acum pe cont propriu, la momentul res­pectiv eram şi muncitori, şi ingineri, şi specialişti, şi maiştri, şi contabili, şi oameni de serviciu, eram tot, făceam tot. Îmi amin­tesc că, atunci, unul dintre colegi a început să înveţe cu mare sârg, de la contabilul-şef al firmei de unde am plecat şi care a avut amabilitatea să îl înveţe, primele noţiuni de contabilitate şi tot în cadrul societăţii noastre s-au ţinut aceste socoteli, pentru că nu aveam bani să plătim pe altcineva. În următoarele şase luni am reuşit să scoatem prototipurile funcţionale; după care am făcut omologarea prototipului cu pompierii, apoi am făcut omolo­garea seriei zero cu pompierii (atunci când asupra produsului s-au efectuat modificări constructive sau tehnologice ce vizează ca­rac­teristicile constructive sau funcţionale, n.red.),  după care am vândut primele şase aparate.

Rep.: Când au fost vândute primele şase aparate?

M.R.: Primele şase aparate au fost vândute cu mare succes în anul 1991, când această societate “4RPlus”  – a rămas cu această denumire, chiar dacă celălalt coleg nu a mai rămas cu noi –  a fabricat primul aparat românesc de protecţie a respiraţiei. Prototipul acestui prim aparat a fost realizat de către cei doi colegi care lucra­se­ră deja în cadrul întreprinderii de stat într-o colaborare strânsă cu cei de la pompieri. La momentul respectiv, pompierii aveau şi ei un departament de inginerie unde se concepeau nişte date de proiectare, se spunea ce se doreşte şi erau nişte persoane desemnate, care periodic veneau şi verificau stadiul proiectului şi soluţiile tehnice. Este foarte clar că, la momentul res­pectiv, primul aparat pe care l-am realizat exact cum îl doreau pompierii, pentru că ei erau principalii noştri beneficiari şi de acolo speram să luăm bani. Am reuşit să scoatem aparatul într-o formă industrială să spunem acceptabilă şi cu nişte performanţe bune. Nu era un aparat ca să spunem că era la nivelul tehnicii mondiale, fiindcă la momentul respectiv noi nici nu avuseserăm acces la astfel de informaţii, dar era un aparat pe care pompierii l-au folosit foarte bine şi în mare siguranţă. Aparatul acesta a fost fabricat până prin anul 2000, deci încă vreo zece ani şi s-a vândut atât în industrie cât şi la trupele de pompieri.

Reporter: În afară de pompieri, ce alţi beneficiari aveaţi şi încă mai aveţi?

M.R.: Orice industrie în România are aparate de respiraţie de la noi, industria petrolieră are aparate de respiraţie de la noi. A fost o bună parte când am vândut pentru industria navală. Piaţa aceea am pierdut-o, pentru că ulterior s-au înăsprit regulile. Sunt nişte aprobări, nu că n-am trece, ci costurile sunt foarte mari pentru ca să faci certificarea aparatului şi piaţa nu era atât de mare încât să ne putem permite acele costuri, dar am vândut acolo foarte mult. La acest moment, Centrala nucleară de la Cernavodă are aparate numai de la noi, „apă grea“ de la Turnu Severin, Metroul, mai toate aeroporturile din România, ArcelorMittal Galaţi are câteva sute de aparate de la noi, Azomureşul, care face îngră­şăminte chimice, şi nu numai deci toată industria chimică, metalurgică, practic cam tot. Am acope­rit cam toată gama.

Rep.: Sunteţi singura firmă din ţară pe acest profil?

M.R.: Da. În 1994, pe când eu eram în Canada, colegii mei au înfiinţat societatea Prosalv. De ce? La vremea respectivă era o lege care spunea că firmele care sunt cu caracter preponderent de producţie sunt scutite de impozitul pe profit. Pentru noi era un ajutor destul de important şi dacă facem socoteala ‘91–‘94 se apropia de final termenul pentru pentru “4R Plus” şi atunci ei au făcut o altă firmă şi au funcţionat cele două firme în paralel, până în anul 2000. A mai fost o firmă, la Constanţa. Era un fost militar, care fusese comandant la scafandri. El ştia aparatele de respiraţie, care sunt similare celor de scafandri, dar au nişte particularităţi clare pentru terestru şi începuse şi el o fabricaţie de astfel de aparate. Aceste aparate de respiraţie sunt totuşi nişte echipamente care sunt oarecum dificil de realizat, îţi trebuiau nişte spaţii de producţie foarte clare, pe de o parte, pe de altă parte trebuiau la început omologări interne până să intrăm în Uniunea Europeană, iar din 2004 trebuia să se facă certificările după normele europene care erau foarte clare şi foarte riguros făcute. Ca să faci toate acestea, trebuia să mergi la organisme de certificare, trebuia să colaborezi cu ei, să le pui documentaţia, să te duci cu aparatele să faci probele. Este o activitate foarte laborioasă ca să obţii certificările pentru aceste aparate. Şi atunci, lucrurile fiind complicate, cel de la Constanţa la un anumit moment, după vreun an şi ceva a încetat să fabrice. 

Adrian Radu

Rep.: Domnule Adrian Radu, sunteţi director de calitate la această firmă. Ce implică această funcţie mai exact?

Adrian Radu: Cam tot cea ce ţine de curtea asta, ar trebui să mă ocup eu. Adică, producţie, în special şi calitate.

M.R.: Deci el are în subordine fabricaţia, partea de inginerie, atât proiectare cât şi tehnologică, partea de service, atât pentru aparatele de respiraţie cât şi pentru recipienţii deserviţi care înmagazinează aerul respirabil. Şi, totodată, intră în subordinea lui partea de sistem de management al calităţii, care este o activitate relativ complexă. Practic, bunul mers al firmei ţine de această organizare.

Rep.: În aceste condiţii, mai aveţi timp şi pentru dumneavoastră? Cam cât?   

A.R.: Îmi fac. Trebuie să îmi fac. Practic, pentru firmă, în jur de minim zece ore pe zi, duminică nu lucrez şi încerc să îmi fac timp printre picături.

Reporter: Aţi fost întotdeauna o persoană activă?

A.R.: Nu. Tocmai că nu. Am avut colegii care m-au tot tras după ei şi m-au pus la treabă.

M.R.: Mda, păi n-am avut încotro, pentru că niciunuia dintre noi nu ne-a plăcut în mod deosebit să muncim, dar…

A.R.: M-am ocupat şi de lucrurile de migală, ca să spun aşa. Adică de citit standardele europene. Îmi spuneau „Citeşte tu că tu ai răbdare să le citeşti”.

M.R.: Ştiţi cât este de stufos un standard? Ştiţi câte părţi are sau de corectat? Sau de văzut un contract, el le face pentru că are răbdarea asta.

Rep.: Pentru ca afacerea să meargă, trebuie să fiţi o echipă. Vă sprijiniţi unul pe celălalt. Cât de greu v-a fost atunci când dumnealui (Adrian Radu) a trecut printr-o etapă mai dificilă a vieţii? Domnule Radu, ne-am întâlnit în urmă cu ceva timp la o acţiune organizată de Ziua Mondiala a Bolii Parkinson.

M.R.: Cu toţii am trecut prin etape mai dificile…

A.R.: Trecerea n-a fost bruscă. Au avut timp să se acomodeze.

M.R.: Mie, sincer, nu mi-a fost foarte greu, pentru că el a avut unele perioade când a fost la operaţie şi atunci o lună de zile n-a fost apt şi poate încă o lună în care a fost în convalescenţă, iar după aia el a avut activitatea lui, şi-o desfăşoară în continuare. Că utilizează foarte, foarte mult timp şi pe urmă vă mai spun şi altceva: el vrea să facă lucrul ăsta. El a avut o experienţă – fie că vrem, că nu vrem – oarecum traumatizantă, chiar dacă a fost în timp. Este un lucru cu totul şi cu totul admirabil faptul că Adrian a pus această experienţă şi la dispoziţia altor persoane care se confruntă cu situaţii ca a lui şi le împărtăşeşte din ce s-a întâmplat cu el şi sunt oameni care-l sună şi îl întreabă, sunt oameni care sunt neliniştiţi.

A.R.: De exemplu, trebuie să mă întâlnesc cu un bărbat din Bucureşti. Tatăl lui este bolnav de Parkinson, stare avansată şi vrea să se informeze despre operaţia DBS (Deep Brain Stimulation – stimulare cerebrală profundă) de unde aflăm pe forum şi pe site (www.boala-parkinson.ro – care nu este un site medical).  

M.R.: Asta mi se pare extraordinar, pentru că nu este multă lume care să vrea să vorbească despre aceste lucruri. Eu cred că asta este ceea ce pe Adrian îl carac­terizează. El e un om foarte, foarte bun şi din cauza asta, din această bunătate a lui, el încearcă să-i ajute pe alţii unde poate, unde ştie. Boala Parkinson i-a fost diagnosticată lui Adrian Radu în 2002, pe când avea 44 de ani. După cum povesteşte şi el pe forumul pe care l-a creat: „primele semne ale bolii Parkinson au apărut prin 2000, cu un tremur pe partea stângă, la început mai mult un tremur interior, nevizibil pentru ceilalţi. În primii ani evoluţia a fost lentă şi simptomele au putut fi ţinute sub control cu medicamente. Am încercat chiar şi un tratament naturist, cu dl. Petre Anca (Fundaţia Popa Valeriu). Pentru că rezultatele nu au apărut atât de repede cum speram eu, am renunţat şi am continuat cu tratamentul clasic. Poate că am renunţat prea devreme, poate că nu am crezut suficient în acest tratament, nu ştiu.

Angela Mînă­scur­tă și Adrian Radu

În ultima vreme însă aveam dificultăţi tot mai mari la mers, vorbit, şi la activităţile curente. Bărbieritul era o mare problemă, iar îmbrăcatul dura minim o jumătate de oră. Cel mai <distractiv> era încheiatul nasturilor de la mâna dreaptă. Nu mai puteam conduce maşina, din cauza picioarelor. Perioada unei zile se împărţea în trei: 1/3 – blocaj, înţepenire; 1/3 – mai puteam face câte ceva; 1/3 – mişcări necontrolate (diskinezii). Scrisul devenise foarte mic, greoi, chiar şi semnătura devenise o problemă. Când vorbeam la telefon mă agitam atât de mult, incât trebuia să nu mai fie nimeni în jurul meu”.

Adrian Radu a decis mai apoi să facă un pas extrem de important: o operaţie – DBS (Deep Brain Stimulation – stimulare cerebrală profundă) – la Spitalul Universitar din Bucureşti, decontată de Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate. Înainte însă de a recurge la această metodă, s-a interesat foarte mult pe internet: ce înseamnă, în ce condiţii ar putea fi făcută, ce implică şi ce riscuri pot apărea, aşa cum ne-a povestit în cadrul interviului.

Adrian Radu: Înainte de a face operaţia, am căutat pe internet, normal: relaţii despre ce înseamnă efectiv, cât durează deci toate aceste amănunte pe care nu le găseşti într-un prospect. N-am găsit aproape pe nimeni, decât nişte nume din străinătate şi Cornel Constantiniu (cunoscut cântăreţ de muzică uşoară înainte de 1989, n.r.). În rest, aproape nimic. După ce m-am operat şi eu, atunci am încercat să arăt şi altora exact ce am simţit eu când am făcut-o. Eu sper că am reuşit printre altele să conving de oportunitatea acestei operaţii vreo patru-cinci oameni.    

Rep.: Această operaţie a fost decontată de CJAS şi puţini oameni ştiu acest lucru. Adică lumea când aude de operaţii, de obicei fuge, se întreabă cât este de complicat, cât costă…

Marian Radu: Acum să vă spun un lucru. Nu ştiu precis ce decontează sau nu decontează Casa. Este totuşi o operaţie, că vrei, că nu vrei. În afară de ceea ce îţi dă Casa, trebuie să ai posibilitatea să te duci până la Bucureşti, dacă eşti în afara municipiului, măcar că trebuie să te duci cu trenul, pentru că trebuie să te ajute cineva, că sunt tot felul de lucruri şi atunci nu e simplă toată această poveste. Tocmai din acest motiv, mulţi nici nu apelează la ea.

A.R.: Costul normal al acestei operaţii este în jur de 15.000 de euro.  Gândiţi-vă că dacă o fac o dată, se face din nou peste trei sau cinci ani.

Această procedură nu reprezintă un remediu definitiv, însă poate îmbunătăţi în mod semnificativ simptomele cauzate de anumite tulburări neurologice, pacienţii vor simţi o îmbunătăţire a simptomelor, dar acestea nu vor dispărea în totalitate. Principalul efect după această operaţie este tremuratul. Scade foarte mult doza de dopamină şi în felul acesta dispar acele efecte secundare – diskineziile. 

Întâlnirea pe care am avut-o cu managerul general Marian Radu şi cu directorul de calitate Adrian Radu m-a făcut să mă gândesc la faptul că există speranţă pentru orice îţi doreşti. Există în viaţă suficiente provocări sau evenimente, din păcate de cele mai multe ori nefericite, care îţi pot dovedi ţie, ca persoană, că doar luptând pentru ceea ce vrei, poţi să îţi atingi scopul.