Nimeni nu ar bănui că puștiul care tocmai urcă în tren, de pe peronul Gării din Buzău, poartă cu el o avere. Suntem în anii ‘80, iar cu cei 100.000 de lei pe care îi are în sacoșă ai putea să cumperi o Dacie și tot ți-ar mai rămâne echivalentul salariilor pe un an ale unui român obișnuit. Pe lângă teancul de bancnote cu chipul lui Bălcescu, buzoianul care călătorește neînsoțit fără nicio teamă se mai diferențiază cu ceva de sutele de călători: este „vânzător de povești”, povești care într-o țară cu legi absurde îți dau satisfacția unui moment de ­li­bertate. Prin mâna lui trec cele mai noi filme de la Hollywood, producții care sunt interzise în România după Tezele din Iulie, așa-numita revoluție culturală copiată de Ceaușescu după modelul nord-coreean. De la el, filmele, grație cărora românii au ocazia să vadă ca printr-o fereastră realitățile unei lumi libere, ajung pe sub mână la sute de alți buzoieni care „dau video” în propriile apartamente pentru zeci de prieteni și vecini.

În realitate, puștiul este un intermediar între capul afacerii de la Buzău, tatăl său, și șeful cel mare, omul care aduce filmele în România și care își selectează „clientela” cu atenție. Tatăl puștiului este un bărbat imobilizat în scaunul cu rotile, iar fiul său îi ține loc de mâini și picioare. El l-a trimis astăzi la București, la domnul Zamfir, omul care a dezvoltat o rețea complexă, știind cum, cui și unde să dea constant „bacșișul” sub formă de filme-video, pe care toți, inclusiv securiștii înrăiți, Nicu Ceaușescu și alți conducătorii totalitari ai vremii își doresc să le vadă gata traduse, căci într-altă limbă nu le-ar înțelege și gusta pe deplin. Ajuns la București, în „bârlogul” domnului Zamfir, puștiul

Irina Margareta Nistor

buzoian o cunoaște pe Irina Margareta Nistor, cea care dă vocea filmelor prin care o țară întreagă simte că respiră cu adevărat. Puștiul o privește cu ochi mari în timp ce Irina Margareta Nistor, cu căști pe urechi, o țigară și o cafea în mână, în fața unui televizor și un microfon, traduce filmul pe care buzoianul așteaptă să îl cumpere. Irina Nistor lucrează la Televiziunea Română ca traducător al Comisiei de Cenzură, dar asta nu a împiedicat-o să lucreze pentru Zamfir în această afacere ilicită, în care dublează toate videourile piratate de el.

La aproape 40 de ani distanță de la aceste întâmplări, buzoianul Florin Bonea, nimeni altul decât puștiul care în anii ‘80 făcea afaceri cu domnul Zamfir, vorbește pentru OPINIA despre fascinanta aventură a casetelor video care au însuflețit o lume întreagă; o lume strivită de un regim care impunea doar două ore de emisiuni la televi­ziune, și acelea de propagandă comunistă și ridicarea în slăvi a perechii conducătoare, Elena și Nicolae Ceaușescu. Printre clienții familiei Bonea se afla chiar șeful AGERPRES, persoană cu o influență deosebită în acea perioadă. Filmele cu Chuck Norris, Silvester Stallone, Jean Claude Van Damme, dar și producțiile legendare precum „Nașul”, „Once Upon A Time In America”, în care apăreau piscine, mașini luxoase, străzi largi și zgârie nori i-au ajutat pe Florin și pe tatăl său, Vasile Bonea, să construiască un mic imperiu la Buzău; o afacere ce le-a adus echivalentul a peste 1 milion de dolari. Toți banii s-au pierdut, devalorizându-se în anii ‘90, odată cu trecerea la economia de tranziție. Povestea lui Teodor Zamfir și afacerea lui cu casete video a fost prezentată în documentarul „Chuck Norris vs. comunism”, povestea familiei Bonea de la Buzău, încă nu.

„Totul a pornit de la un casetofon cumpărat de la polonezii care făceau bișniță”

Pe Florin Bonea îl cunoaște multă lume în Buzău, fie în ipostaza de cântăreț, de persoană specializată în IT sau, mai nou, în calitatea de proprietar al micuțului restaurant Romantic, de pe strada Spiru Haret, unde buzoienii au posibilitatea să facă karaoke în week-end. Mărturisește că apariția filmului „Chuck Norris vs. comunism” l-a emoționat maxim, retrăind cei mai frumoși ani din viață.

Vasile Bonea

„Toată nebunia cu casetele video a început practic de la muzică, mai exact de la un casetofon mono cumpărat de la polonezii care făceau bișniță la Buzău. Eram mic, în școala generală, prin anii ‘70, pe vremea când veneau polonezi la noi să facă bișniță. Țin minte că eram în fața blocului, pe Bulevardul Bălcescu, și au venit niște polonezi cu o mașină și aveau de vânzare un casetofon, un Unitra mono. M-am dus sus la taică-miu și i-am spus. Cereau o mie de lei pe el. Până la urmă l-am luat cu 900 de lei. Suma nu era una mică ținând cont că un salariu pe atunci era vreo 2.000 de lei, maxim 2.500 de lei. L-am dus acasă și apoi am cumpărat un radio Gloria românesc care funcționa pe ultrascurte și prindea Programul 3. Era un program muzical de la ora 1 la 3, cu hituri internaționale. Cuplam casetofonul cu cabluri la radio, puneam antena într-un anumit unghi să nu pârâie și stăteam pregătiți cu degetele pe butoanele Rec și Play, cu urechea ciulită când anunțau câte o melodie la radio. Când la radio se transmitea o piesă care ne interesa, dădeam Rec. Partea proastă era când intra crainicul până să se termine piesa și eram obligat să dăm înapoi până la prima pauză, dar când făceam asta, ulterior, după ce ascultam caseta se auzea un pocăit pe înregistrare. Aveam artificiile noastre, trăgeam cablul ca să facem pauză…”, povestește Florin Bonea.

Accidentul de motocicletă și verdictul crunt al medicilor    

Legătura dintre Florin și tatăl său a fost una specială. Era în școala gene­rală, în 1976, când Vasile Bonea, căpitan la Geodezi, a avut un accident cu motocicleta. Doctorii nu i-au dat nicio șansă. În primă fază, bărbatul a rămas imobilizat la pat, cu o pensie mică pentru că a avut accidentul în timpul liber, nu în timpul serviciului.

Florin Bonea în anii ‘70

„Încăpățânat cum era tata, Dumnezeu să-l ierte, a rezistat. În primă fază însă a fost paralizat la pat, nu putea să se miște, iar eu am devenit mâna lui dreaptă și mâna stângă, tot. Eram un copil care își ajuta tata, mergeam și la școală, și reușeam să iau și premii, făceam și piața, și mâncare, călcam, spălam, tot. Astăzi, nu îmi dau seama cum reușeam să le fac pe toate când eu eram o mână de om. Ulterior, a ajuns să se ridice din pat, se deplasa cu scaunul cu rotile și apoi chiar în cârje. El era pasionat de muzică de mult. Tata, înainte de accident, se mai ocupa de pus muzică pe la banchete la Casa Armatei. Dădea muzică cu un ­ma­gnetofon Tesla B41. Mi-l aduc aminte și acum, era un magnetofon de plastic cu mâner. La vremea respectivă era sculă. Probabil eu am moștenit pasiunea asta de la tata”, mai povestește Florin Bonea.

După ce au început să înregistreze muzică străină pe casete, au stârnit interesul cunoscuților.

„Aveam casetele făcute cu listele de melodii, aranjate frumos, și veneau prieteni pe la noi și au început să ne spună că vor și ei la fel. Așa am început să tragem casete pentru cunoscuți și la un moment dat ne-am zis: <Dacă tot muncim atât la casetele astea, nu putem să ne scoatem și noi măcar banii de pâine?>. Așa a început totul. Îmi aduc aminte că pentru o selecție de o oră munceam o zi întreagă. Era și distractiv pentru că ascultam muzică și făceam și un ban de pâine. Cu timpul, au început să ceară casete din ce în ce mai mulți. Noi eram foarte exigenți la ­ca­litatea produsului și lumea aprecia asta și am început să avem tot mai mulți clienți. Ne-am zis că este cazul de o investiție. Am trecut la radio casetofon stereo; nu mai aveam nevoie de cabluri, nu mai erau pocnete pe înregistrare… Am ajuns la concluzia că radio-casetofoanele sunt pentru amatori iar lucrurile ca lumea se fac cu casetofoane Deck. Îmi aduc aminte că ne-am luat un deck Toshiba metalic. Costa mult, plus că nu se găseau. Trebuia să ai legături cu cei care plecau pe afară, cu vaporeni, cu stewardeze, cu piloți…”, spune Florin.

Preț mai mare pentru înregistrările „la prima mână”

Crescând calitatea casetelor audio, s-au înmulțit și clienții. Cei doi și-au mai cumpărat încă un Deck și au început să se intereseze ce scule le trebuie pentru ca înregistrările să aibă cel mai bun sunet. Așa au ajuns să cumpere un magnetofon și să înregistreze muzica pe benzi.

„Primul magnetofon a fost un Akai mai modest, dar asta a ridicat calitatea. Ulterior am aflat noi că adevărata calitate era pe discul de vinil. <Hai să vedem cum facem să ne luăm viniluri>, ne-am spus. Ne-am interesat la vaporeni, la piloți, am luat un pick-up profesional și am început să aducem discuri. Trăgeam de pe disc pe bandă și pe casetă… Un pick-up profesional are un sistem antiskating, plus că aveam doze de foarte bună calitate. Acul dozei apăsa cu 0,014 grame pe disc, aveam sistem care anula forța centrifugă pentru că la un pick-up normal când puneai un disc original o singură dată, deja discul se strica. Pur și simplu doza îi uza canalul discului și din cauza sursei centrifuge canalul era afectat și începea să pârâie. Când puneai discul apoi pe un pick-up profesional sunetul nu mai era perfect. Cu toate sculele profesio­nale, o ureche fină simțea când discul era folosit. De aia, înregistrările la prima mână aveau un preț mai mare, cel care cumpăra înregistrarea a doua plătea mai puțin, al treilea și mai puțin…”, declară Florin Bonea.

„Ajunsesem la o rată de 100% în a simți piesele de succes”    

Prima dată au tras mu­zica de pe vinil pe benzi de magnetofon. Când se aduna un volum mare de muzică pe piață, Florin mergea la București și lua benzi trase la prima mână. Vânzătorul desfăcea discul în fața lui și trăgea pe benzi de magnetofon. Asta însemna „la prima mână”. Dezavantajul era că discul se trăgea integral, adică de la cap la coadă și se putea ca pe un disc să fie doar un hit sau două.

„Eram obligat să vin pe tren cu sarsanalele pline cu benzi, ajungeam acasă și făceam selecții. Făceam o matriță tot pe bandă de magnetofon și multiplicam pe casete. Toată muzica ce apărea trecea prin urechile mele iar eu selectam: <Asta-i bună, asta nu-i bună>. Ajunsesem la o rată de 100% în a simți piesele de succes. Adică, nu scăpam niciun hit. Ascultam câteva secunde din începutul unei piese și îmi dădeam seama dacă piesa va fi hit sau nu. Niciodată nu ratam. Uite, îmi aduc aminte de piesa <Life is life>. Mie personal nu mi-a plăcut, dar i-am spus lui taică-miu: <Să vezi ce hit o să iasă din asta!>. Și așa a fost, urlau toate radiourile și casetofoanele cu piesa asta. ABBA și Bonie M erau cele mai căutate și împărțiseră lumea în două. Mie îmi plăcea ABBA, dar lumea mă striga Bonie M de la numele meu de familie”, mai spune Florin.

„Margareta Nistor stătea la microfon și trăgea cam vreo trei filme la rând, la prima vedere”

Investițiile celor doi, tată și fiu, erau direct proporțio­nate cu încasările lor. Au mai apărut în oraș și alții care făceau același lucru, dar mizau mai mult pe cantitate, nu pe calitate, ca familia Bonea. Pentru că  muzica se dovedise o afacere ­pro­fitabilă, cei doi s-au hotărât să se extindă și pe filme.

„Eram în liceu când a început nebunia cu casetele video. Deci, după anul 1981. Îmi aduc aminte că am luat un televizor color, din ăla cu spatele bombat, cu tub, și mi se părea fantastic în comparație cu televizoarele noastre Diamant alb-negru. Ne-am luat și o măgaoaie de video. Era bătaie între casetele VHS și Betamax. Culmea este că Betamax-urile erau mai bune, dar VHS-urile au penetrat mai bine piața. La vremea aia filme de pe video ne acaparau total. Vedeai altă lume, descopereai alte informații pe care nu reușeai să le găsești în altă parte”, spune Florin.

Filmele le luau de la București de la misteriosul Zamfir, cu care tatăl lui Florin vorbea direct. La Zamfir nu ajungeau decât distribuitorii importanți, nu simpli români care voiau să facă rost de un film. Acolo, Florin a cunoscut-o pe Irina Margareta Nistor.

„Lucram direct cu Zamfir. Eu mă duceam la Zamfir, la București, iar marfa era caldă, adică filmele erau netraduse. Eu nu aveam cum să le iau așa, pentru că lumea nu știa de filme pe video decât cu traducerea cu vocea Irinei Margareta Nistor. Altfel nu puteai concepe un film la video. Ziceai că doar așa există. Îmi aduc aminte că ea stătea la un microfon, în fața unui monitor, și trăgea la prima vedere cam vreo trei filme la rând, având în față cafeaua și țigările. Eu așteptam să îmi iau marfa și stăteam lângă ea când traducea. Căscam și eu gura. Eram un puștan. La Zamfir nu era vânzoleală. Era un cerc res­trâns. Nu am multe flashuri cu Zamfir. Eu eram setat pe marfă. Nu mă băgam în vorbă, nu vorbeam neîntrebat. Așa am fost educat.  Casetele la prima mână costau mai mulți bani. Pe măsură ce multiplicai caseta, scădea calitatea, deci și prețul”, declară buzoianul.

„Legam teancuri de 100.000 lei și plecam la București”

Chiar dacă recunoaște că era un simplu executant, Florin își amintește cum pleca pe tren cu sume mari de bani pe care i le dădea lui Zamfir pentru a primi casete video cu cele mai noi filme traduse de Irina Margareta Nistor.

Teodor Zamfir

„Legam teancuri de 100.000 lei cu sfoară, erau cam atât (n.r. – cam 30 cm), și plecam la București. Îmi aduc aminte că mi-a zis tata odată: <Ia bani de acolo și du-te la București> și eu am întrebat: <Iau două pachete? (n.r. – 200.000 lei)>. <Da ce, mă, te duci să cumperi tot Bucureștiul?!>, mi-a răspuns. Mergeam cu banii în sacoșă. Nu îmi era frică, era o lume safe, nu îți era frică să mergi pe stradă. Îmi aduc aminte că mă întorceam cu trenul cu gențile de armată pline cu casete. Câteodată mai trimitea tata pe cineva să mă întâmpine. Le aduceam acasă și începeam să le triez. De la Zamfir luam noutăți, dar nu știam ce. Ca și cum ai cumpăra un animal și apoi îl tranșezi să alegi mușchiul, carnea macră… Aduceam cam două genți soldățești de casete video, adică, cam 20-30 de casete. Acasă începeam să le triem. Au început să apară oameni care dădeau video, cum se spunea, la ei în apartament și la rândul lor încasau bani de la cei care veneau la vizionare, ca la cinematograf. Și aveam oameni care așteptau la noi să facem noi înregistrările de pe casetele cu noutăți aduse de la Zamfir, de la București”, își mai amintește Bonea.

Bonea vindea o casetă video cu 300 de lei. În apartamentul de pe Bulevardul Bălcescu aveau un video pe care dădeau play la film și alte 17 care multiplicau caseta. Toate video playerele erau Panasonic ca să poată folosi o singură telecomandă atunci când dădeau play. Odată duplicate filmele, casetele erau băgate în carcase, la care se adăugau etichete cu titlul filmului, descrierea lui și distribuție.

„Oamenii importanți nu voiau să pară muritori de rând, plăteau și veneau și cu sacoșe de mâncare”  

„Era o chestie ilegală pentru vremea aia, dar, vezi tu, a fost o chestie tolerată și de decidenții politici și de organele de poliție și Securitate, pentru că, până la urmă toată lumea avea nevoie de asta. Și chiar nu făceam rău nimănui. În cercurile clienților noștri se aflau și persoane din Poliție și de la Partid… și era o mare diferență! Astăzi, dacă cineva are o anumită influență, are pretenția să ia pe degeaba. Atunci, înainte de ‘89, o persoană cu o anumită poziție, pe lângă faptul că plătea tot ce comanda, venea cu sacoșe de mâncare, cu cadouri, ca să își arate prestanța. Nu voia să vină ca orice muritor de rând. În perioada aia, tot blocul nostru mânca de la noi carne, fructe, Pepsi… Noi ne luasem două congelatoare mari pe care le-am montat pe balcon și tot nu aveam unde să băgăm carnea pe care o primeam. Și dădeam la tot blocul. Vecinii, când vedeau ziceau <Doamne, Maica Domnului!>, la ce cozi erau la carne atunci în ma­gazine. Mai târziu, ca să vezi cum e omul, când a apărut Internetul, după Revoluție, și oamenii nu ne mai aduceau cadouri, vecinii au început să întrebe: <Dar ce fac ăștia, domnule?! Ce învârt ei acolo?!>”, spune Florin.

Polițiștii veniți în control, alergați cu cârja    

Buzoianul își amintește că o singură dată au avut probleme cu organele de ordine, care au venit în control în baza unei reclamații.

„Am avut și noi o dată o reclamație, pe Legea 18, a ilicitului. Am fost reclamați că, vezi-Doamne, ascundem noi bijuterii din aur prin boxe și sculele din casă. Boxele pe atunci erau de compresie, nu se puteau desface. A venit controlul și ne-au zis că vor să desfacă boxele. Sculele pentru noi erau Dumnezeu, și taică-meu, care începuse să meargă ușor în cârje, le-a spus: <Uite care e treaba, aici sunt doar eu și fi-meu. Nu ne este ușor să facem ordine aici. Spuneți-mi unde vreți să căutați și vă arăt eu>. La un moment dat, unul mai nerăbdător a început să răscolească, să dărâme pe acolo. Când a văzut tata, a început cu <Tu-ți cristoșii și Dumnezeii mă-tii! Tu îți bați joc de mine?!> și a pus mâna pe cârje. Eu, când l-am văzut pe el, am început și eu să vociferez și i-am dat afară din casă. Apoi, am dat și noi telefon la <prietenii> noștri. Le-am explicat și s-a rezolvat”, povestește Florin.

„Oameni apropiați de Ceaușescu” printre clienți

Apartamentul familiei Bonea nu era frecventat însă doar de oameni influenți pe plan local. Tatăl lui Florin avea ocazia, din când în când, să stea la discuții cu un redactorul-șef al AGERPRES, Mircea Datcu, persoană deosebit de influentă prin natura meseriei sale.

„Erau oameni foarte apropiați de Ceaușescu, la București, care ai fi zis că erau trup și suflet lângă Ceaușescu, dar când intrau la noi în casă discutau altceva. Pur și simplu refulau și spuneau lucrurilor pe nume, chiar dacă spuneau și lucru bune despre Ceaușescu. Unul dintre acești oameni foarte importanți era Mircea Datcu, un om deosebit, cu mintea deschisă. Nu știu ce legătură avea cu Buzăul, dar venea la noi ocazional. Filmele astea pe video erau ca o fereastră către lumea liberă, către Occident, șansa noastră de  a vedea altceva decât ni se arăta nouă în comunism. O șansă tolerată. Dacă nu ar fi fost ceva de care toată lumea avea nevoie, inclusiv cei care puteau să ne oprească, nu ar fi rezistat”, își amintește Florin.

Despre Mircea Datcu își amintește mai multe Ștefan Iovan, fost coleg al său în cadrul redacției ,,Viața Buzăului”.

Mircea Datcu

„Mircea Datcu a fost un om deosebit, care într-a­devăr a avut ocazia să se învârtă într-o lume cu oameni foarte importanți. A fost redactor-șef la Agerpres. Nu a avut relații directe cu Ceaușescu, dar oamenii cu care a avut el legătură erau oricum foarte importanți. L-am cunoscut pe Mircea la <Viața Buzăului>, când eu eram șeful secției Social, CETĂȚENEȘTI, cum se numea pe atunci, iar el era redactor de rubrică pe Agricultură. Nu era buzoian. Deși era un gazetar bun, unde a ajuns el nu putea ajunge pe cale gazetărească. A ajuns șef la Agerpres fără vreo funcție interimară. A surprins pe toată lumea. Funcția lui era extrem de mare, la fel ca cel care l-a dus acolo. Nu a făcut rău nimănui în calitate de redactor-șef la Agerpres, dar și-a făcut rău lui însuși. A murit în urma unui infarct, deși nu era cardiac. Cred că importanța funcției l-a speriat când a ajuns să o conștientizeze, în momentele sale de luciditate. Era un om deosebit, un om de lume, uns cu toate alifiile, căruia îi port o amintire frumoasă”, declară Ștefan Iovan.

Conflict în familia Bonea. Florin cântă cu Toni Șeicărescu în ploaie de bani în cârciumă     

Florin Bonea și Toni Șeicărescu (2003)

Încă din anii de liceu, la Hasdeu, Florin își descoperă o nouă pasiune, cântatul. Are propria trupă, ajungând mai târziu să cânte cu Toni șeicărescu în „Focuri Vii” și „Demos”, și fac turnee în țară umplând săli întregi de tineri care le cântă versurile. Independența adolescentului îl deranjează pe tatăl său care, imobilizat în scaunul cu rotile și cârje, simte că își pierde cel mai puternic sprijin, asta deși Florin continuă să îl ajute în afacerea cu muzica și filmele.

„Am avut o ceartă pu­ternică cu tata prin 1987, când abia terminasem liceul. El era un tip egocentrist și, probabil și din cauza ­han­dicapului său, mă vedea ca pe un accesoriu, unul must-be, ce-i drept. Mi-a reproșat că dacă nu ar fi el, eu nu aș fi în stare de nimic. Asta mi-a rănit orgoliul și i-am spus că începând din clipa aia, tot ce fac cu el, cu înregistrările, o voi face fără să mai iau un singur leu. <Îți voi arăta că sunt în stare să fac banii mei!>, i-am spus. Eu cântam cu băieții la Căsău, la Casa Tineretului, unde era viața noastră. Aveam spectacole, turnee. Era frumos chiar dacă mai veneau de la Partid, de la UTC, și ne verificau versurile și ne puneau să le schimbăm cu unele cu Tovarășul și Tovarășa. Noi ne făceam că am uitat și le cântam tot pe ale noastre, având satisfacția că, atunci când cântam prin turnee prin țară, cum ar fi la Câmpulung Muscel, publicul știa versurile. Le-am zis băieților din trupa <Focuri Vii>: <Băi, trebuie să fac și eu una de un leu. Ce părere aveți dacă mergem să cântăm în cârciumi?>. Pe vremea aia în cârciumi cântau Geambașu, Cezărică, <Prințișori>, <Tom Dege­ței>…  și noi ne-am propus să cântăm coveruri de pe piese mai <ciugulite>. Băieții au spus că nu ascultă nimeni așa ceva în cârciumă. M-am dus la Parcul Trandafirilor în Crâng, unde era localul gol și i-am întrebat dacă nu vor să le umplem noi localul cu public. Cei de la cârciumă mi-au zis că vor să cântăm la ei dar nu au bani să ne dea. Le-am pus condiția să nu primească pe altcineva să cânte acolo și am bătut palma. Crede-mă că era full de luni până duminică. Cântam în ploaie de bani. Am cântat Judas Priest „Breaking The Law” în restaurant și toți valutiștii se rockereau pe muzica noastră. Oamenii de la mese aruncau banii pe noi și îi adunam cu piciorul. În cea mai proastă zi eu aveam în buzunar 1.000 de lei. Veneam acasă și îl întrebam pe tata ce a produs el în ziua aia. El scotea pachetele cu bani și scoteam și eu banii mei din buzunar”, povestește Florin.

„La 22 de ani mi-am cumpărat un apartament din banii din video”

Banii din afacerea cu muzică și casete VHS au continuat să se adune. Dincolo de investiția în scule de cea mai bună calitate, familia Bonea avea să cumpere un apartament din banii câștigați din afacerea lor. A fost singura investiție importantă.

„Din banii din afacerea noastră am făcut o singură investiție importantă. La 22 de ani, am cumpărat un apartament ușă în ușă cu cel al lui taică-meu pe Bulevard. Ceea ce era ceva. Îmi aduc aminte că am dat pe el 220.000 de lei”, povestește Florin.

1 milion de dolari care s-au „volatilizat” după Revoluție

Afacerea familiei Bonea avea să intre în declin după ‘89. La câțiva ani după Re­voluție, însuși marele Zamfir a vândut tot și s-a retras, înțelegând că totul s-a terminat. Buzoienii au conti­nuat să vândă muzică și filme încă vro trei ani. Din păcate impresionata sumă, de peste 1 milion de dolari, strânsă pe parcursul a aproape 20 de ani, s-a „volatilizat”.

Vasile Bonea

„Afacerea s-a încheiat pentru noi prin 1995, când a început să apară Internetul și Windows-ul. După ce Zamfir a închis afacerea în 1992, noi ne-am găsit alte surse, eu mi-am deschis vreo două prăvălii în care închiriam casete video. Afacerea nu mai era însă la aceeași amplitudine. Apăru­seră alte tentații, iar filmele pe video nu mai erau atât de fascinante. Era un sfârșit de epocă și, din păcate, tata, pe cât de vizionar fusese el până atunci, după Revoluție nu a vrut să miște un deget. Adunasem niște sume frumoase. Nu știu cine mai avea banii ăia pe aici. Aveam mult peste 1 milion de dolari. Tata a refuzat să schimbe banii în dolari; el cumpărase obligațiuni CEC pentru a scădea volumul pachetelor de bani pe care îi avea. În loc de nu știu câte teancuri cu bani, avea o hârtie de la CEC. Îmi aduc ­amin­te că prima consignație din Buzău a fost B90. Era a unor prieteni de familie care au venit la noi și l-au întrebat pe tata dacă nu le poate da niște bani împrumut, vreo 100.000 de lei, pentru a deschide magazinul ăsta. Tata le-a dat bani, și eu i-am zis că ar fi cazul să facem și noi la fel. Simțeam că lumea se mișcă și i-am propus să investim, să luăm zece spații pe Cuza Vodă, de haine, de electronice etc. La momentul ăla, imediat după ­Re­voluție, erau foarte mulți bani pe piață și se cumpăra absolut orice. Tata nu a vrut. Obligațiunile lui CEC s-au devalorizat. Îți dai seama ce durere a avut în suflet când a realizat că nu a mișcat nimic și toți banii lui s-au volatilizat! Tot s-a dus! Eu am fost o perioadă plecat în Germania și când m-am întors tata vânduse toate sculele. Nici măcar un magnetofon nu a păstrat să îl pună în vitrină amintire. Astazi un magnetofon cum aveam noi valorează vreo 5.000 de euro”, povestește Florin.

La un pas de afacerea secolului  

Soarta banilor câștigați de familia Bonea ar fi putut fi alta dacă șeful afacerii, tatăl lui Florin, ar fi fost de acord cu măcar una dintre propunerile de business ale fiului său.

„I-am mai propus odată ceva interesant. Chiar dacă nu aveam habar de televi­ziunea prin cablu, i-am propus să facem ceva similar. La un moment dat a venit un vecin la noi și ne-a cerut să îi tragem și lui un cablu din televizorul nostru de pe care înregistram filmele pentru video. După ce i-am tras lui cablu, i-am mai tras unui alt vecin, apoi altuia și tot așa. I-am propus lui tata să cablăm tot blocul și să le cerem o taxă infimă. Ei vedeau în casa lor ce filme înregistram noi. După ce cablam tot blocul, voiam să iau un amplificator și să ne legăm la toate blocurile din cartier. Gândește-te că la ora aia nici nu se știa de Internet și televiziune prin cablu. Tata nu a vrut. Am realizat apoi că el nu a acceptat să facă nimic ce exceda apartamentul lui, adică universul lui. Voia probabil să dețină el controlul. Asta a fost!”, declară Florin.

2 COMENTARII

  1. Personal am fost la inceput un client al domnului Bonea iar ulterior un prieten foarte bun. A fost un om deosebit desi a avut probleme de sanatate greu de suportat pentru un om dinamic ca el. Mergeam la dansul si faceam selectii de muzica pe un magnetofon akai gx 636 ,muzica pe care ulterior o multiplicam si eu altor prieteni. Pacat ca nu a pastrat nici macar un aparat din acea perioada pentru ca se pare ca piata aceasta a aparatelor retro este in continua crestere. A fost pe vremea aceea o raza de lumina in intunericul comunist si pentru noi care eram tineri atunci insemna mult. Pacar da dl Bonea nu mai este printre noi dar a lasat in urma un baiat (cu care ieseam prin Crang si cantam la chitara) care prin cantat duce mai departe ,,traditia,, familiei in muzica.

  2. Incerc să nu fiu subiectiv întrucât prin anii 65-70 ” umblam ” cu un magnetofon Grundig polonez pe la diverse … ” ceaiuri ” de unde fetele trebuiau musai să plece acasă îndrăgostite… Fie doar și de o melodie ! Revenind, am citit CU SUFLETUL LA GURA excelentul material al Dlui. Cristian Ionescu – o autentică … bombă de presă scrisă – în sensul bun al cuvântului ! Fără să vrei ai în fața ochilor o adevărată frescă a acelor tulburate dar frumoase vremuri buzoiene,în care puteai s-apari în fața organelor numai pentru un simplu cântec străin … Cred că mulți cititori ai Opiniei atât pe net cât și din ziar apreciază valoarea RECUPERATORIE a acestor buzoieni de suflet care chiar au făcut mult pentru ca tinerii de-atunci să inspire puțin oxigen… Spiritual ! Felicitări, deci, ziarului și redactorului șef și așteptăm și alte lucruri interesante scoase de sub colbul timpului… Mult succes !

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.