Un eveniment deosebit a avut loc în această lună, la Baza Aeriană de Instruire şi Formare a Personalului Aeronautic (BAIFPA), din localitatea Boboc. Căpitanul Oana Ardeleanu, o tânără de 30 de ani din Slobozia, a devenit prima femeie pilot instructor din Forţele Aeriene Române, pe un avion echipat cu motor cu reacţie. Desigur că acest lucru a suscitat interesul presei, care s-a prezentat în număr mare la Boboc, pentru a fi de faţă la marele eveniment. Evident că nici noi nu puteam rata un astfel de moment, aşa că dis-de-dimineaţă ne-am îndreptat spre baza aeriană.

Tot drumul mă gândeam dacă voi avea norocul să o ,,răpesc”, pentru câteva minute, doar pentru mine, pe Oana Ardeleanu, pentru a afla mai multe despre omul din spatele manetei de zbor. Voiam să îi cunosc povestea, trăirile, temerile, dacă există!, dar şi visurile pe care le-a avut, le-a împlinit sau pe care urmează să le realizeze. Cine nu a privit vreodată o pasăre pe cer, minunându-se şi totodată, gândindu-se că zborul este un lucru destul de simplu? Desigur că una este să fii un simplu călător într-un avion cu piloţi şi alta este să fii chiar tu cel care trimite spre ceruri un astfel de bolid.

Cum se simte oare cel ce pilotează un avion, mai ales unul care are un motor cu reacţie? Oare există acel sentiment de libertate pe care ţi l-ar putea crea, atunci când te vezi acolo sus ştiind că eşti doar tu, aparatul şi cerul, acel infinit?  Cineva spunea ,,Puterea mistică a zborului, în mare parte, nu se poate exprima prin sentimente, pentru că atunci când simţi şi trăieşti magia zborului, nicio glorie a pământului, nici cel mai bun prieten, nici cea mai mare iubire, nimic din toate aceste lucruri nu mai prezintă importanţă pentru tine, în acele momente, căci trăieşti clipele veşniciei”. Cred că zborul a pătruns în inimile multor oameni, dar puţini sunt aceia care au crezut cu toată fiinţa lor în transformarea acestui măreţ vis în realitate.

Printre ei este şi Oana – pilot în cadrul Escadrilei 2 Instrucţie din anul 2011 –  care, aşa după cum îmi spunea ea, de copil şi-a dorit acest lucru, a visat la aşa ceva şi iată că acum a ajuns prima femeie instructor pe avioane cu reacţie din Forţele Aeriene Române.

După mai bine de jumătate de oră, ajungem la Baza Aeriană de la Boboc. Trebuia să fim la o anumită oră şi întârzierea nu era o opţiune. Ne întâmpină la intrare, chiar lângă poarta unităţii, un bolid ce îţi stârneşte parcă dorinţa de a zbura, de a atinge cu aripile cerul. Ajungem într-o sală de protocol, acolo unde, după vreo câteva minute de aşteptare, îşi face apariţia Oana, însoţită de instructorul său şi de comandantul bazei aeriene.

Atunci am văzut-o, în sfârşit, pe tânăra care în acea zi urma să efectueze zborul de evaluare pentru obţinerea calificării de instructor pe aeronava IAR 99, devenind astfel prima femeie pilot din Forţele Aeriene Române, instructor pe un avion echipat cu motor cu reacţie. Un chip senin, cu zâmbet de copil, dar care trăda emoţia de a fi în atenţia presei. Spunea că se simte mai bine acolo sus, pe cer, decât pe pământ, mai ales atunci când presa este cu ochii pe ea. Abia aştepta să zboare, însă înaintea examenului, Oana a participat alături de instructorul său, la un briefing în care a luat la cunoştinţă condiţiile meteorologice pentru zborul pe care îl avea de executat. Comandantul grupului de zbor, comandorul Daniel Radu, i-a urat viitorului instructor ,,numai cer senin în cariera aleasă”.

A urmat echiparea pentru zbor, luarea în primire şi verificarea aeronavei şi zborul propriu-zis într-o zonă rezervată. Acest zbor nu a fost unul obişnuit, după cum ne spunea locotenentul Laura Creţu, purtătorul de cuvânt al şcolii de aviaţie de la Boboc: ,,Pe lângă virajele de luptă, lupinguri şi tonouri pe care le execută ca pilot militar, Oana a trebuit ca, la altitudinea de 3.000-5.000 de metri, să dea dovadă de aptitudini de comunicare şi de tact pedagogic, adică să se dovedească şi un bun profesor”. Pentru a obţine calificarea respectivă, de această dată, pentru a efectuat zborul de evaluare, ea a schimbat locurile cu instructorul său, comandorul Marius Ioniţă.

Mai exact, Oana a folosit cea de-a doua cabină a aeronavei, locul destinat instructorului, iar Marius Ioniţă a ocupat locul din faţă, având de această dată calitatea de elev, dar şi de evaluator. În tot acest timp, în staţie se auzeau comenzile şi manevrele pe care tânăra le efectua, toate acestea fiind spuse în limba engleză. Undeva, în apropierea pistei, o vedem pe Simona, cea mai buna prietenă a Oanei, care o aşteaptă la sol cu emoţie. Are 31 de ani şi este şi ea pilot pe o aeronavă Spartan. ,,Abia aştept să vină, abia aştept să fiu cârcotaşă, să observ cum vine, dacă vine jos, dacă vine sus. Sunt nişte discuţii pe care noi le aveam de pe vremea când eram mici şi abia aştept să le avem din nou, deşi au trecut atâţia ani şi a ajuns la un stadiu foarte înalt (…) Pentru mine şi pentru ceilalţi colegi care au avut ocazia să o cunoască şi să fim în promoţie este o mândrie pentru noi. Am fost cinci fete în promoţie. Ea este prima fată instructor, nu doar din promoţie, prima fată instructor din Aviaţia României (…) Nu ştiu dacă este la îndemâna oricărei femei să fie pilot instructor. Este nevoie în primul rând să ai un psihic foarte puternic, să poţi face faţă unor provocări legate în principal de cele de factorul uman. Cred că acestea sunt cele mai grele. Să depăşeşti nişte frustrări şi să ajungi să te înţelegi cu avionul ca şi cum ar face parte din tine şi să fii sigur pe tine, să fi sigur că oricine ar fi în spate, sau în faţă, în momentul în care devii instructor, tu poţi să ajungi în siguranţă la sol”, ne-a spus căpitan Simona Laza.

După 30 de minute de zbor, care mi s-au părut extrem de lungi, aeronava IAR 99 a fost adusă la sol de către proaspătul instructor, în aplauzele personalului tehnic. A fost întâmpinată de colegii săi, primind apoi un mare buchet de flori de la instructorul său. Acolo a aştepta­t-o şi Simona, pe care a îmbrăţişat-o. Abia acum, Oana ştia că vine ce era mai greu: să vorbească cu presa. A urmat un şir lung de întrebări, apoi televiziunile au luat-o separat pentru a filma imagini cu ea, lângă avion, în avion şi aşa mai departe.

Nu au scăpat nici colegii săi de interpelările jurnaliştilor. Comandorul Marius Ioniţă, comandantul Escadrilei a 2 a Aviaţie Instrucţie, SAFA Boboc, le declara acestora că nu avut deloc emoţii în timpul zborului, având în vedere că Oana este un pilot foarte bine pregătit şi profesionist. A recunoscut însă că eleva sa va fi unul dintre cei mai buni piloţi-instructori din această bază aeriană: ,,S-a comportat aşa cum mă aşteptam, aşa cum o cunosc, foarte bine, pregătită până la cel mai mic detaliu. Nu am avut emoţii, ea are o dezinvoltură naturală. Este foarte bine pregătită, nu are nici cea mai mică reţinere, este aşa cum trebuie să fie un pilot-instructor. Va fi unul dintre cei mai buni piloţi-instructori din această bază aeriană. Pot spune că am trăit bucuria faptului că am atins acest nivel cu încă un pilot din cadrul escadrilei şi astfel ne putem îndeplini misiunea pentru care suntem aici, aceea să formăm piloţii Aviaţiei Române.”   

,,În aer, a demonstrat faptul că este în stare să explice unui elev cu care va zbura în viitorul apropiat, manevrele acrobatice de bază, manevrele acrobatice dintr-o gamă de acrobaţie completă (…) Zborul de astăzi a însemnat o dovadă a capabilităţilor ei de bun pedagog şi, bineînţeles, un bun pilot, aşa cum de nenumărate ori a dovedit”, a menţionat locotenent comandor George Rafailă, Escadrilă 2 Instrucţie SAFA Boboc.

Au mai trecut aproape trei sferturi de oră cu toată această nebunie, care urma să se încheie. M-am apropiat de ea şi i-am zâmbit. Îmi spune râzând ,,Gata, ce a fost mai greu a trecut”. ,,Serios?”, o întreb. Se uită mirată la mine, oarecum panicată: ,,Nu s-a terminat?”.  ,,Încă nu. Vreau să îţi mai <răpesc> câteva minute pentru a face un interviu”, îi spun. Zâmbeşte resemnată, iar după ceva timp ne revedem în sala de protocol, acolo unde am văzut-o prima oară pe Oana. Se aşează comod pe canapeua din cameră şi aşteaptă tirul de întrebări. Cum timpul îi era drămuit, nu am stat pe gânduri şi am întrebat-o:

Reporter: Aţi trecut cu brio peste un test care cred că a fost mult mai uşor decât în faţa camerelor…

Oana Ardeleanu: Da, întotdeauna mă simt în largul meu în avion. Tot evenimentul acesta cu camerele, cu presa, a fost ceea ce m-a scos oarecum din rutină, din lucrurile cu care sunt obişnuită. Zborul în sine a fost unul pentru care m-am pregătit atât mental, cât şi din punct de vedere profesional (…) Cred că asta a venit ca o continuare normală a carierei mele de pilot, în special aici, în şcoală. Eu am ales să fac asta încă de când eram la cursul de bază. Am ales să rămân aici, am ales să devin instructor şi mă bucur că în sfârşit am atins acest nivel. 

Reporter: Ca femeie, nu este la îndemâna oricui să ajungă instructor, iar de acum înainte de dumneavoastră vor depinde viaţa şi cariera viitorilor piloţi…

Oana Ardeleanu: Nu ştiu dacă este mai dificil pentru o femeie decât pentru un bărbat. Cred că necesită aceleaşi calităţi, aceeaşi îndemânare, aceeaşi pasiune şi dragoste pentru zbor. Este adevărat că responsabilitatea mea de acum va fi nu numai pentru pregătirea mea ca pilot, voi răspunde şi de pregătirea celor mai mici şi sper să o fac cât mai bine.

Reporter: Aţi avut emoţii?

Oana Ardeleanu: În timpul zborului, nu. Emoţiile rămân întotdeauna la sol.

Reporter: Aş vrea să vă descrieţi în câteva cuvinte pe dumneavoastră, cum simţiţi şi cum vă vedeţi atunci când zburaţi. Poate fi descris acel sentiment pe care îl trăiţi atunci?

Oana Ardeleanu:  Nu. Nu pot să găsesc cuvintele care să exprime exact ceea ce simt eu atunci când sunt în aer.

Reporter: Atunci, spuneţi-mi, vă rog, trei cuvinte care reprezintă acele trăiri…

Oana Ardeleanu: Satisfacţie, linişte interioară, în special …  

Reporter: Libertate?

Oana Ardeleanu: Aş spune şi libertate, dar mi-e teamă să nu fie înţeles greşit. Da, în sufletul meu mă simt liberă. Sunt eu cu avionul şi eventual cu colegul meu, dar nu pot spune că este libertate în adevăratul sens al cuvântului. În continuare respectăm nişte reguli, trebuie să ne conformăm anumitor reguli, nu pot să spun că sunt liberă în adevăratul sens al cuvântului, să fac numai ce vreau eu, cum vreau eu. Nu există aşa ceva. Sufleteşte, da. Pot să spun că simt o oarecare libertate, probabil că tot ceea ce e negativ, toate emoţiile rămân la sol şi atunci rămâi liber, nu mai eşti constrâns de absolute niciun sentiment negativ, cel puţin.

Reporter: Atunci, spuneţi-mi cel de-al treilea cuvânt care credeţi că v-ar descrie…

Oana Ardeleanu: Împlinire. Da, cred că un sentiment de împlinire este ceea ce simt.

Reporter: De când aveţi această pasiune, sau cum aţi păşit pe acest drum?

Oana Ardeleanu: Pasiunea nu pot să spun că a fost de la început, în adevăratul sens al cuvântului. Nu am crescut pe aerodrom, nu am crescut în apropierea unui aerodrom sau a unui aeroport, sau, nu ştiu, n-am fost un copil care avea numai postere cu avioane pe pereţi. M-a fascinat ideea zborului de când eram foarte mică. Întotdeauna m-am simţit atrasă de domeniul acesta. Pe măsură ce am crescut, urmărind filme, documentare, tot felul de apariţii legate de aviaţie, m-am simţit şi mai atrasă de domeniul acesta, după care, prin clasa a VII-a am hotărât că asta vreau să fac: că vreau să devin pilot. Şi aşa am plecat la Liceul Militar la Breaza.

Reporter: Cum a fost viaţa în liceu?

Oana Ardeleanu: Extraordinară. Cred că sunt printre cei mai frumoşi ani din viaţa mea de până acum. Am avut un colectiv extraordinar, nişte profesori mai mult decât extraordinari. A fost foarte-foarte frumos. Eram un colectiv foarte unit. Ne ajutam, ne sprijineam, ne împărtăşeam absolut toate trăirile, fiind, cum să spun, la o vârstă relativ fragedă, plecaţi toţi de acasă, eram toţi în formare. Eu zic că am crescut frumos cu toţii.

Reporter: Aşadar, aţi urmat liceul… Mai apoi?

Oana Ardeleanu: Mai apoi a urmat Academia Forţelor Aeriene. Pentru oricine vrea să devină pilot militar, acesta este direcţia în care trebuie să meargă, spre Academie. Am urmat cursurile Academiei timp de trei ani la Braşov, după care un an am urmat cursurile Şcolii de Aplicaţie de aici, de la Boboc. În această perioadă din Academie am şi zburat, pentru că aşa presupune programul de pregătire.

Reporter: Pe ce aţi zburat mai întâi?

Oana Ardeleanu: Prima dată am zburat cu Yak-r52, aici la Boboc, mai apoi IAR-99, tot aici la Boboc, în anul III de Academie şi în timpul cursului de bază de aici, de la Şcoala de Aplicaţie, după care am hotărât să rămân aici, în cadrul şcolii; aş fi putut să mă duc oriunde, dar am ales să rămân aici.

Reporter: De ce aţi ales şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene de la Boboc?

Oana Ardeleanu: Nu ştiu, în momentul în care m-am urcat în IAR-99, cred că am simţit că aici este locul meu. Vorbesc serios. De la primul zbor cu IAR-99, am simţit că aici e locul meu. Mi-a plăcut foarte, foarte mult. După care am urmat cursurile de pregătire a piloţilor din Statele Unite, unde am zburat Cessna 172 şi T-6 Texan, aproximativ 200 de ore. Apoi am revenit aici, în şcoală, şi am urmat pregătirea pentru a deveni instructor şi în această perioadă de timp am urmat şi alte cursuri de pregătire profesională atât în ţară, cât şi în străinătate.

Reporter: Acestea au fost etapele care trebuie parcurse pentru a deveni instructor, sau mai sunt şi altele şi ca durată, cam câţi ani ar urma să mai treacă?

Oana Ardeleanu: Etapele pentru a deveni pilot în Forţele Aeriene presupun cursurile Academiei Forţele Aeriene, cursul de bază aici la Boboc, după care fiecare pilot, în funcţie de abilităţi, de rezultatele obţi­nute până în acel moment, merge mai departe către o bază aeriană. Poate veni aici, în şcoală, pentru a deveni instructor, pentru că scopul şcolii de aici este să formăm piloţi. Poate merge în altă bază aeriană, în bază operaţională, unde va deveni treptat pilot operaţional, după care şi acolo va deveni instructor, la momentul potrivit.

Reporter: Deci, cât timp înseamnă asta, ca durată?

Oana Ardeleanu: Depine de mai mulţi factori, unii care nu ţin de noi, ca piloţi, alţi factori care ţin exclusiv de pilot. Adică, nivelul de pregătire atins sau până la ce nivel poţi să mergi cu meseria aceasta, pentru că nu toţi piloţii devin neapărat şi instructor.

Reporter: Ce vă doriţi pe viitor?

Oana Ardeleanu: Eu, îmi doresc să avansez în ierahia militară, normal, ca orice alt militar, vreau să profesez cât mai mult ca instructor de zbor.

Reporter: V-aţi gândit să faci trecerea pe un alt avion?  

Oana Ardeleanu: Să spunem că nu mă gândesc acum.

Reporter: Spuneţi-mi cine este Andrea Oana Ardeleanu, omul?

Oana Ardeleanu: Sunt un om ca oricare altul, sunt o femeie ca oricare alta, sunt un pilot ca oricare altul. Sunt un om normal, cel puţin aşa îmi place să cred. Nu mă consider cu nimic mai specială decât colegii şi prietenii mei.

Reporter: Ce-au spus părinţii când i-aţi anunţat că vreţi să deveniţi pilot de avioane militare?

 Oana Ardeleanu: Iniţial nu au fost de acord cu cariera militară pentru mine. Normal, ca orice părinte, îţi doreşti ceva anume pentru copilul tău. Prima dată au spus medic, după care cu armata, hai medic militar, hai o Academia Tehnică Militară… Cred că, în primul rând, îşi doresc ca eu să fiu în siguranţă şi de aici pleacă totul. Au acceptat faptul că sunt pilot. Sunt de acord cu lucrul acesta, dar cred că în sufletul lor încă mai au o fărâmă de reţinere, pentru că este o meserie care implică anumite riscuri.

Reporter: Care este cea mai interesantă, sau palpitantă experienţă a dumneavoastră care vă stăruie şi acum în minte?

Oana Ardeleanu:  Cred că experienţa primului zbor pe IAR-99. Asta mi-a rămas adânc întipărită, mi-a rămas în suflet. 

Reporter: În momentul acela, cum v-aţi simţit?

Oana Ardeleanu: În momentul acela nu prea ştiam ce se întâmplă cu mine. Serios. Se întâmplă multe lucruri într-o perioadă foarte scurtă de timp şi atunci erau şi emoţii foarte mari, chiar dacă ştiam exact ce am de făcut în avion, s-au petrecut atât de repede încât, în momentul de faţă, am rămas cu trăirea din momentul acela, cu sentimental acela de împlinire, de fericire, de plăcere. Mi-a plăcut la nebunie. Pe lângă primul zbor au urmat, cum era şi firesc, altele. Fiecare zbor este special, fiecare este diferit, de fiecare dată.

Timpul a fost mult prea scurt pentru a vorbi mai multe cu Oana, însă ceea ce am văzut clar, şi m-a amuzat în acelaşi timp, este faptul că în momentul în care am anunţat-o că interviul s-a încheiat, a răsuflat uşurată. Trecuse cu brio şi acest test, unul pe care nu şi-ar fi dorit să îl dea. Mă uit la ea când se îndreaptă spre uşă. Un zâmbet larg îi apare pe faţă şi atunci îi spun ,,Gata, acum chiar aţi scăpat de ce era mai greu”. Plec cu un sentiment de respect în suflet faţă de acest om. Un astfel de lucru chiar nu este la îndemâna oricărei femei. Eliberată de orice solicitare a presei, se refugiază într-un chioşc aflat în zona pistei de aterizare. Îşi întâlneşte colegii, răsuflă uşurată, vorbeşte degajat şi zâmbeşte. Este clar… acela este mediul ei, între colegi, avioane şi văzduhul infinit.

1 COMENTARIU

  1. Cred ca este un sentiment extraordinar ceea ce face și mai ales acum după ce a obținut și calificarea de instructor .Eu am avut șansa sa pilotez planorul și motoplanorul.Clipe , ore de neuitat toată viața.Sentimente profunde de împlinire și bucurie acolo sus iar cu planorul este mai deosebit decât cu avionul cu motor.Acolo trebuie sa cauți măiestria de a te menține in aer cât mai mult posibil.O alta bucurie imensa și un sentiment profund de libertate l- am simțit in cadrul parașutarilor(13 la număr),sentiment ce pe pământ nu- l ,,gustam,,niciodată !Un sfat ,un îndemn pentru tineri-zburați,zburați,zburați!

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.